Archive

Posts Tagged ‘Strada Victoriei’

INSTANTANEU… VICTORIAN

24/10/2012 6 comentarii

Strada Victoriei în apropierea răscrucii cu Strada Primăriei (azi Primăverii). Un cadru de pe la sfârşitul anilor ’30 cu artera comercială a oraşului, strada meseriilor liberale, a prăvăliilor specializate în diverse mărfuri, îmbrăcăminte şi accesorii vestimentare, obiecte legate de consumul casnic. Aici se concentrau librăriile, editurile şi tipografiile. Artera polariza viaţa culturală a urbei, boema de odinioară.

În umbra balcoanelor – multe având marcat anul ridicării clădirii – firme precum „Carmen Sylva”, „La cavalerul român”, „La Mihai Viteazu”, „La Alexandru cel Bun”(„Bogat sortiment de stofe bărbăteşti şi de damă, mătăsuri, pânzeturi, felurite mărci de bumbac pentru ţesut. Tot felul de articole pentru nunţi şi botezuri. Preţuri conştiincioase”) îndemnau muşteriii să treacă pragul prăvăliilor cu o atmosferă învăluită în mirosul de gaz ce răzbătea din podelele tocite. Sub duşumele – pivniţe boltite pentru licorile dobândite din podgoriile aflate de jur-împrejurul Râmnicului, mulţi dintre negustorii târgului având proprietăţi în vecinătate. Beciurile au ieşit la iveală în clipa demolării străzii, în vederea sistematizării din anii ’80.

Imaginea de faţă scoate la iveală, în prim plan, Camera de Comerţ şi Industrie a judeţului Râmnicu Sărat, pe latura de apus a străzii, într-o casă care dacă ar fi dăinuit ar fi bătut suta de ani (Tudorache Popescu, 1912). Pe la începutul anilor ’30, preşedintele Camerei era Iorgu Constantiniu, librar cu prăvălia pe aceeaşi stradă („Poporul”).

Alături de sediul Camerei de Comerţ, Meyer Schwartz avea o farmacie şi drogherie, iar peste drum un alt evreu, Iancu Herşcovici, ţinea o prăvălie de coloniale şi delicatese.

Strada era pavată cu piatră cubică (recent ieşită la iveală cu prilejul asfaltărilor de anul acesta) şi nu avea borduri. Un comerciant în halat alb pozează în stradă, semn că nu doreşte să treacă neobservat. El reflectă cu adevărat specificul comercial al oraşului şi se constituia într-un reper.

 

Păcat că fotografia e făcută la amiază, contrastul tăios dintre lumină şi umbră scăzându-i din valoare şi ascunzând unele detalii.

Azi, în locul faţadelor extrovertite de altădată găsim o coşmelie cu iz oriental (Administraţia Financiară), căreia-i mai lipseşte minaretul. Pe partea cealaltă – aberaţii arhitecturale aşa-zis moderne, din materiale ieftine, de proastă calitate. Una dintre ele adăposteşte o bancă şi poliţia locală, iar cealaltă boarfe orientale. Între ele, o rămăşiţă desfigurată a unei clădiri cu balcon din fier forjat, cu covrigărie la parter.

Mulţumiri lui Dorin Dumitru!

UN BALCON DE ALTĂDATĂ

11/12/2010 11 comentarii

Balconul de mai sus a supravieţuit până mai anul trecut când, un întreprinzător a decis că e timpul să dispară din geografia oraşului. Era pe Strada Victoriei, artera de promenadă a râmnicenilor din toate timpurile, strada meseriilor liberale, a prăvăliilor specializate în diverse mărfuri, îmbrăcăminte şi accesorii vestimentare, obiecte legate de consumul casnic. Aici se concentrau librăriile, editurile şi tipografiile. Artera polariza viaţa culturală a urbei, boema de odinioară. Era inima oraşului. Ilustratele ante şi interbelice care au străbătut timpul până la noi relevă înfăţişarea patriarhală a unei străzi mai mult sau mai puţin însufleţită de târgoveţi, cu trotuare largi şi clădiri inegale în înălţime, înfrumuseţate de ornamente. Balcoanele din fier înnobilau faţadele extrovertite, făcute pentru a fi admirate.
Casele târgoveţilor de odinioară au dispărut în anii ’80 ai veacului din urmă. Cărămida şi lemnăria de la demolări au fost folosite probabil la alte construcţii, iar feroneria balcoanelor a ajuns la fier vechi. Memoria oraşului a fost ştearsă cu brutalitate şi inconştienţă. A fost întrerupt dialogul dintre om şi oraş, urâtul a pătruns în viaţa şi în sufletul locuitorilor. Le-a fost schimbată identitatea, din râmniceni vechi în râmniceni noi. Blocuri sordide, de calitate şi gust îndoielnice, au înlocuit vechile imobile ale negustorilor râmniceni, reprezentative pentru arhitectura urbană românească. S-au păstrat doar câteva „insule” în jumătatea sudică a străzii, clădiri mutilate de aşa-zisele renovări.
E greu, dacă nu chiar imposibil, pentru râmniceanul de azi, ori pentru oaspetele nostru, să reconstituie imaginea de altădată a străzii. Poate că unii nici nu doresc acest lucru! De ce să se întoarcă în timp şi să recompună mental chipul oraşului de pe vremea bunicilor? Pentru ce să-i intereseze pe ei, pe noii râmniceni, istoria unei străzi, a unor case, a unor oameni? Doar trăiesc în prezent, trăiesc clipa. Altceva nu contează pentru ei.
Revenind la balconul nostru, am găsit pe excelentul blog CASE DE EPOCĂ un balcon asemănător aflat în centrul istoric al Bucureştilor. O simplă privire dezvăluie un model identic pentru ornamentele din fier turnat. De la Valentin Mandache aflăm că balcoanele din fier turnat sunt mai vechi decât cele din fier forjat, datând din perioada 1860-1880. Mi-aduc întradevăr aminte că în copilărie, pe una dintre clădirile din zonă am remarcat anul 1866. Poate chiar pe cea demolată anul trecut, unde în anii ’50 a locuit avocatul Ion Măgârdiceanu, după cum afirmă Matincă Costea.


Balcon din fier turnat, Bucureşti – centrul istoric, sursa CASE DE EPOCĂ

Am fotografiat balconul cât încă mai era. Am vorbit cu demolatorii. Le-am explicat că e bine să-l ducă la muzeu. M-au privit ca pe un lunatic. Locul imobilului de secol XIX a fost luat de o hidoşenie fără seamăn, din materiale ieftine, o sfidare a statului de monument istoric pe care-l are întreg perimetru central al oraşului. Nimeni nu mai iese azi pe balconul de altădată…

RĂSCOALELE DIN RÂMNICU SĂRAT

21/03/2010 3 comentarii

În primăvara lui 1907, vâlvătăile au pârjolit o Românie săracă şi profund rurală, din nordul Moldovei, până la Dunăre, lăsând urme de sânge şi în ţinutul Râmnicului. Cauzele exploziei de ură populară stau încă ascunse în faldurile speculaţiilor şi minciunilor istoriei, tălmăcită şi răstălmăcită de regimurile politice. Presa vremii a fost zgârcită cu acest eveniment enigmatic, martorii au murit demult, iar documentele oficiale au fost, în bună măsură, arse!

Iată ce aflăm de la corespondentul ziarului «ŢARA», din 20 martie 1907:

Furia ţăranilor contra unui sublocotenent

Odată lumea scoasă din piaţă, unde vădit avea intenţia să devasteze Primăria, s-a crezut că oraşul a fost desigur scăpat de o nenorocire. Dl. procuror Paul Mironescu convorbise cu un grup de ţărani şi din vorbă în vorbă i-a condus până la hanul dlui. Ghiţă Teodorescu, de unde se credea că ţăranii vor apuca spre barieră, ca să plece acasă.
O altă parte însă, care părea mai îndârjită şi care căuta pricină de bătaie, se opreşte în Strada Victoriei, unde dl. căpitan Constantiniu, cu ai săi jandarmi călări, barase drumul. Aici au loc mai multe protestări din partea ţăranilor, protestări care se transformă într-o adevărată furie când mulţimea zăreşte pe dl. sublocotenent de jandarmi Arhim şi cât pe-aici să-l linşeze dacă dl. căpitan Constantiniu nu ordona jandarmilor călări să înainteze în faţa lor. Sublocotenentul a avut aici un gest frumos: cu mâinile încrucişate a stat mândru în faţa mulţimii înfuriate, sfidând urgia poporului. Spre liniştirea spiritelor, i s-a poruncit să plece tocmai când ţăranii care găsiseră în sfârşit un motiv de a-şi dezlănţui furia, încep a străbate printre cai şi delături şi o iau la fugă pe Strada Victoriei, scoţând strigăte sediţioase şi chemând şi pe ceilalţi, care se împrăştiaseră. Voind a prinde pe sublocotenentul Arhim, mulţimea apucă pe o stradelă spre Principele Ferdinand, dar pierzându-l din vedere, pe o altă stradelă ieşi iar în Strada Victoriei, în dreptul proprietăţii dlui. Antonescu, unde era instalată o cafenea.


Devastările

În această cafenea se adună în general arendaşi, proprietari şi comercianţi mai de seamă. La strigătele mulţimii, câţiva clienţi ai cafenelei apar pe trotuar. Ţăranii, zărind probabil printre aceştia vreun proprietar sau arendaş, se reped la ei, dar cei vizaţi dispar imediat în cafenea şi după cum se spune s-au refugiat în etajul de sus al clădirii. Atunci, câţiva ţărani urmaţi de o droaie de derbedei intră în cafenea forţând uşile şi înăuntru se dedau la stricăciuni. Scaune, canapele, biliard, oglinzi, portrete, totul în sfârşit complet sfărâmat şi scos în stradă.
Cei de afară au spart geamurile iar cu fărâmăturile de mobilă aruncau în etajul al doilea, ale cărui geamuri şi uşi au fost de asemenea sfărâmate cu totul.
Poate că mulţimea s-ar fi suit şi în etajul al doilea, dacă nu sosea un pluton de soldaţi care să-i dea afară din cafenea.
După această teribilă devastare, mulţimea o ia înainte pe Strada Victoriei, devastând pe rând toate prăvăliile fără obloane de pe partea dreaptă. La Tănase Condopol, o altă cafenea principală, nu s-a întâmplat nimic. Antreprenorul pusese la geam o icoană şi o candelă aprinsă, iar la trecerea gloatei a ieşit înaintea prăvăliei implorând graţie. A mai fost cruţat magazinul de încălţăminte al dlui. Panait Angelescu, probabil tot prin sugestia icoanelor şi candelei aprinse, ce domnia sa avusese prudenţa a le scoate la geam. Prăvăliile cu obloane şi uşi de fier n-au suferit nimic din cauză că ciomegele ţărăneşti erau prea slabe cu rezistenţa fierului.
Între altele a fost devastată prăvălia unei modiste, care desigur n-avea nimic de împărţit cu ţăranii. Asemenea, s-a devastat un biet ceasornicar, un bătrân septuagenar, care de douăzeci de ani migăleşte la tejgheaua lui pentru o mizerabilă existenţă. Apoi au fost devastate două cafenele a doi supuşi otomani. Una a dlui. Ovanes, instalată în proprietatea dlui. arendaş Codreanu, unde furia s-a dezlănţuit cu mai multă furie (sic!), şi a dlui. Vahan Măgârdician. Ambii au reclamat consulului turc din Galaţi.


Alte devastări

De la cafeneaua dlui. Vahan, devastatorii au mai spart câteva geamuri la locuinţa dlui. doctor Blasian şi apoi păreau că s-au împrăştiat. Se credea că oraşul a scăpat cu atâta. Acestea s-au petrecut pe la orele 12. După prânz am aflat că s-a devastat palatul dlui. Constantin Lupescu şi casa dlui. Anton Antonescu.

Mulţumim dlui Marian Galoiu din Dumitreşti pentru sprijinul acordat.

„CULTURA NU SE FACE CU LOPATA, CI CU LINGURIŢA”

13/03/2010 2 comentarii

INTERVIU CU ACTORUL LIVIU BUTNARIU

L-am întâlnit pe actorul braşovean Liviu Butnariu în Casa Butnariu de pe Strada Tudor Vladimirescu. Era în vizită la verişoara sa, doamna Lucreţia Popovici, fiica profesorului Emil Butnariu. Născut în anul 1933, actorul şi-a petrecut anii copilăriei la Râmnic, la bunicii săi materni. Este nepotul armeanului Vahan Măgârdicean(u), negustor de cafea, cacao şi ceai în ultimul deceniu al veacului XIX şi prima jumătate a veacului XX. Magazinul, numit „LA DOI LEI”, se găsea pe Strada Victoriei, la numărul 42.
Discuţia ne-a purtat pe aripile gândului în intimitatea oraşului de odinioară, necunoscut mie, dar atât de bine ştiut de interlocutorul meu, un povestitor fermecător, dornic să retrăiască crâmpeie din fericita copilărie râmniceană.

REP: Vă rog să ne spuneţi domnule Liviu Butnariu care este legătura dintre dumneavoastră şi familiile Măgârdiceanu, respectiv Butnariu.

L. BUTNARIU: Nu sunt născut în Râmnicu Sărat, dar mama mea este râmniceancă şi este fata lui Vahan Măgârdiceanu, celebrul negustor de cafea de pe strada Victoriei – „La doi lei”.

REP: Daţi-ne, vă rugăm, câteva date despre acest bunic al dumneavoastră.

L. BUTNARIU: Vahan Măgârdiceanu a fugit la sfârşitul secolului al XIX-lea din Turcia, din cauza prigoanei la care erau supuşi armenii în această ţară. Avea 14 ani şi se ocupa cu cafeaua. De altfel, trebuie să ştiţi, armenii sunt pricepuţi la negoţul cu cafea, covoare şi locuinţe. Şi, bineînţeles, toţi sunt artişti congenitali.

REP: Cum a fugit bunicul dumneavoastră?

L. BUTNARIU: Pogromurile religioase îndreptate împotriva armenilor otodocşi urmăreau purificarea religioasă a Imperiului Otoman, în sensul de fi un stat musulman. Au fost ucişi foarte mulţi armeni. Cine doreşte să cunoască istoria suferinţelor acestui popor, să citească „40 de zile pe Musa-Dag”, de Franz Werfel.
Aşadar, bunicul meu a sărit pur şi simplu în apele Bosforului în timpul unei altercaţii în care armenii unui întreg cartier din Constantinopol au fost măcelăriţi. Recuperat de un vas englezesc, micul Vahan nu avea asupra lui decât un fes şi două iatagane. La gât purta o cruciuliţă, pe care a dat-o echipajului în schimbul drumului până la Constanţa. În port, bunicul s-a angajat la un negustor de cafea, tot armean, oraşul de la Marea Neagră având o însemnată comunitate armeană. Armenii sunt dăruiţi locului unde trăiesc. Patronul îl exploata pe bunicul, îl muncea de la şase dimineaţa până la miezul nopţii. De aceea, Vahan şi-a luat banii pe care-i merita, s-a dus la gară şi a cerut un bilet (ştia foarte puţin româneşte) indiferent de destinaţie. Astfel a ajuns Vahan Măgârdiceanu la Râmnicu Sărat. Aici, s-a îndreptat spre hala din piaţă, unde măcelarii tranşau carnea la primele ore ale dimineţii. S-a oferit să le facă o cafea şi uite-aşa micul Vahan a fost îndrăgit de comercianţii râmniceni. A primit o gheretă în apropierea halei şi, încet-încet, armeanul şi-a mărit afacerea. Cu timpul, Măgârdiceanu a devenit unul din negustorii de frunte ai urbei, cu prăvălie şi cafenea pe Strada Mare (Victoriei). S-a căsătorit cu o ardeleancă, jumătate româncă, jumătate unguroaică, cu care a avut trei copii, doi băieţi şi o fată – mama mea.

Strada Victoriei în epoca interbelică

REP: Să discutăm despre fiii negustorului, Ion şi Agop Măgârdiceanu, figuri binecunoscute ale oraşului de altădată.

L. BUTNARIU: Lui Ion Măgârdiceanu râmnicenii îi spuneau „Magu”. Era un tip deştept, mare amator de teatru şi de frumos. Foarte cunoscut la Râmnic era şi fratele său – Agop Măgârdiceanu, zis „Bicu”, iubitor şi jucător de fotbal în echipa C.A.M.-ului (Fabrica de Ţigarete de mai târziu). Unchiul era şi arbitru. În acestă echipă jucau şi prizonieri de război. „Meseria” lui era aceea de cartofor, o „meserie” pe care şi-o făcea foarte bine. În 1947, unchiul „Bicu” a dispărut de acasă timp de zece zile. Când s-a întors, era plin de bani. Aşa era de bun! Excesele, în schimb, l-au terminat. Fuma extrem de mult, ca şi „Magu” de altfel. Costumele şi le făceau pe pachetul de ţigări, nu pachetul de ţigări pe costum. Buzunarul din stânga era pe măsura pachetului de ţigări „Regale” de o sută de bucăţi, pe care le fumau într-o singură zi! „Bicu” a făcut un stop cardiac în 1948 şi a murit la 40 de ani, iar „Magu” a murit de cancer pulmonar în 1962, la 60 de ani. Avocatul Ion Măgărdiceanu umbla însoţit de o armată de ciraci, încât îţi era aproape imposibil să te apropii de el. Erau tot felul de oameni, de la cei implicaţi în procese, la amatori de artă şi parteneri de cărţi. Împreună cu Victor Dimitriu, unchiul meu a scris mai multe piese de teatru. Mi-aduc aminte de „Oraşul lui Papuc” şi de „Bravos Râmnic”. I-a ajutat şi băiatul lui Vafiadis, un negustor cu drogherie pe Strada Mare. După război, cei doi au jucat „O noapte furtunoasă”. Am întâlnit în cariera mea mulţi oameni care, trăind o vreme la Râmnic, mi-au povestit că i-au văzut pe Ionel Măgârdiceanu şi Victor Dimitriu jucând în revistele scrise de ei.

REP: Povestiţi-ne despre cealaltă ramură a familiei dumneavoastră, ramura Butnariu.

L. BUTNARIU: Tatăl meu era fratele cunoscutului profesor şi director al Şcolii Comerciale din Râmnicu Sărat, Emil Butnariu. Venind la Râmnic, tata a cunoscut-o pe fata lui Vahan Măgârdiceanu, s-au plăcut şi s-au luat. Deşi ne-am stabilit la Braşov, iar la Râmnic veneam doar în vacanţe, am rămas un împătimit al acestui vechi oraş negustoresc. Sunt aici de trei zile, n-am mai fost de douăzeci de ani şi, în fiecare zi, plâng…Îmi plâng amintirile. În aceste zile am umblat bezmetic în căutarea amintirilor din copilărie. Eram prieten cu băiatul lui Ionescu, frizerul de pe Domneasca, cu Zuki, mare farmacist, cu Gigi Raffa, băiatul lui Petre Raffa, un băiat de excepţie ş.a.m.d. Veneam la Râmnic cu însoţitor plătit de bunicu’, luam birja şi mă plimbam pe Strada Mare pe gratis pentru că vizitii nu-mi luau bani. Veneam cu o valiză şi plecam cu două cufere. Mi-aduc aminte de ceaprazarul Macovei care, când mă vedea exclama:
– Ia te uită…cine a venit! A venit Livişor! Raşela, vino să-l vezi. Măi Livişor, dar tu n-ai şapcă!
– Cum n-am? ziceam eu.
– Asta-i şapcă?, replica el. Să-ţi dau eu o şapcă!
– Aş lua, dar n-am bani, continuam eu.
– Măi, eu nu te-am întrebat dacă ai bani, eu te-am întrebat dacă vrei şapcă, spunea evreul. Plecam cu trei, patru şepci.
Pe centru era sala doamnei Posmantir, unde i-am văzut pe Vraca, pe Bălţăţeanu ş.a. Râmnicul avea o atmosferă şi o căldură specifice, propice unei adevărate vieţi intelectuale. Comerţul liber a încurajat valorile.

REP: Cititorii sunt interesaţi să afle câte ceva despre cariera dumneavoastră de actor. Ce ne puteţi dezvălui în acest sens?

L. BUTNARIU: Era normal, cu doi doi unchi talentaţi – „Magu” şi „Bicu” Măgârdiceanu, să fac actorie. Pe ei i-am moştenit. De altfel, eu semăn cu Ionel Măgârdiceanu. Când am absolvit, în Braşov luase fiinţă Teatrul de Operetă şi Estradă. Deşi fusesem repartizat la Baia Mare, am venit la Braşov, oraşul meu natal, şi am jucat din 1955 până în 1989. Sunt fericit că într-un spectacol jucat la Casa de Cultură din Râmnicu Sărat, mama verişoarei mele, soţia profesorului Butnariu, era în primul rând. Astfel mi-am satisfăcut obligaţiile pentru acest oraş. Vă doresc un teatru. Posibilităţi există, voinţă trebuie. Râmnicul a fost, este şi va rămâne un oraş de intelectuali. Cultura nu se face cu lopata, se face cu linguriţa! După douăzeci de ani de când n-am mai fost pe aici vă spun: râmniceni, mergeţi înainte!

PORTRETE DE ALTĂDATĂ

13/03/2010 2 comentarii

Prin anul 193…, pe străzile Râmnicului putea fi văzut un tânăr însoţit de un aparat de fotografiat, interesat de statuile, clădirile şi grădinile oraşului. Era „pozarul” de pe strada „Mare”(Victoriei), un tânăr cu faţa prelungă, fruntea lată, de sub care ochii iscoditori scrutau străzile târgului. Ochelarii şi mustaţa completau portretul fotografului Ion G. Hansa.


Profesori şi elevi de la Şcoala Comercială; în mijloc – directorul, Emil Butnariu

Fotografiile de la începutul deceniului patru le-a făcut la îndemnul concitadinilor Paul Nicolescu şi Constantin Anastasiu, doi gazetari cărora le păsa de oraşul în care trăiau. Tinerii ziarişti au întocmit un almanah al judeţului, o „mică enciclopedie” a ţinuturilor râmnicene. Iată ce declarau cei doi în prefaţa cărţii: „(…) am căutat, în această lucrare, să scoatem în relief viaţa economică, socială, culturală şi politică; bogăţiile solului şi subsolului, precum şi trecutul istoric al oraşului şi judeţului Râmnicu Sărat.”. Pentru imagini au apelat la Ion G. Hansa, portretistul cu atelier în strada Victoriei. Acesta, deşi se deplasa la chemare, ieşea destul de rar din atelier. Specializat în portrete, Hansa era mai puţin atras de peisajul citadin, în pofida faptului că Râmnicul interbelic oferea o paletă largă de subiecte fotogenice.
Iată cum îşi făcea Hansa reclamă în epoca interbelică: „Specialist pentru fotografiatul copiilor, grupuri, nunţi, precum şi pentru banchete. Instalaţie specială modernă pentru fotografiat seara. Specialist pentru fotografiat în orice saloane cu lumină electrică sau magneziu. Măriri fotografice. Portrete la înălţimea artei fotografice. Reproduceri după picturi, instantanee, lucrări industriale şi arhitectonice. Interioare şi exterioare. Reproduceri de documente. Fotografii de porţelan pentru morminte, în orice mărime, după fotografii cât de uzate. Aparat fotografic, ultima creaţiune, care prinde mişcările cele mai vertiginoase în instantaneu cu o preciziune uimitoare: alergări de cai, curse de automobile, avioane în plin zbor, etc”. De asemenea, în atelierul din strada Victoriei nr. 146, amatorii puteau găsi diverse articole fotografice.
Imobilul în care odinioară era atelierul fotografic există şi astăzi. A adăpostit până de curând un magazin pe care actualul proprietar l-a botezat „Casa Hansa”, cu gândul şi inima la portretistul de altădată. Acum acolo se află un salon de frumuseţe.