Archive

Archive for Ianuarie 2012

CARAGIALE LA DRAGOSLOVENI

30/01/2012 2 comentarii

Prin 1904-1905, Alexandru Vlahuţă s-a azezat într-o căsuţă rustică de pe Valea Râmnei, la Dragosloveni, în judeţul Râmnicu Sărat. Aici îl vizitau confraţii, dornici de un pahar de vin bun şi o plimbare printre colinele domoale ale Râmnei, sora mai mică a Râmnicului.
Gala Galaction ne-a lăsat câteva amintiri despre un oaspete de seamă al podgoriilor râmnicene de la Dragosloveni, Ion Luca Caragiale.
„Ca un simbol al legăturii dintre artiştii de toate categoriile care intrau in casa poetului, el (Al. Vlahuţă, n.n.) păstra la iveală o masă de lemn de tei, plină de iscălituri şi acoperită cu un geam gros. Aceasta era «masa lui Caragiale»… În zilele lui din urmă, acest puternic artist, mistuit de flacăra idealului şi etern nemulţumit de sine, plimba neastâmpărul şi verva lui caustică între Bucureşti şi Berlin. Odată îi telegrafiază lui Vlahuţă: «Viu la tine să scriu!»… Vlahuţă se pregăteşte de găzduire şi aşază în odaia marelui său prieten o masă nouă… Masa aceasta era să fie atinsă de aripile unui arhanghel şi de mâinile lui Cargiale!
Caragiale vine, se zbuciumă o noapte întreagă, umple un coş de hârtie mâzgălită şi mototolită şi varsă şi călimările pe masa albă, de tei… Apoi a doua zi, în zori, zdrobit, desgustat, steril, scrie subt pata de cerneală: toate meseriile murdare lasă pete – şi se iscăleşte…
În jurul iscăliturii lui Caragiale, au roit în anii următori, numele şi cuvintele isteţe. Mi se pare că Brătescu-Voineşti a scris acest cuvânt subtil: E o masă pătată; se poate iscăli pe ea oricine.”
Aşadar, cu prilejul aniversării lui I. L. Caragiale din 30 ianuarie (160 de ani de la naştere), să ne aducem aminte de noaptea zbuciumată pe care scriitorul a trăit-o nu departe de târgul Râmnicului, la Dragosloveni, în casa confratelui Al. Vlahuţă, amfitrionul literaţilor vremii.

HALA DE CARNE ŞI PEŞTE

15/01/2012 7 comentarii

Pe locul unde se găseşte azi complexul de magazine din piaţa oraşului (fostul „BIG”), odinioară se afla hala de carne. Era locul unde măcelarii tranşau carnea şi o scoteau la vânzare, proaspătă, pe alese, pentru toate gusturile şi toate buzunarele.
Un anonim fotograf ne-a lăsat mărturie o imagine de acum mai bine de un secol. Putem vedea cum arăta hala de carne de la Râmnicu Sărat. Era o construcţie destul de înaltă, cu două arcade mari, de o parte şi de alta a corpului central, supraînălţat, cu o deschidere îngustă. Înaintea halei – muşterii, măcelari şi negustori de peşte. Fotografia este făcută dinspre Iazul Morilor, gârla ce străbătea oraşul de la nord la sud.

Categorii:Memorie

UN VECHI VAD DE VRĂJMĂŞIE

04/01/2012 2 comentarii

Fix în urmă cu 103 ani, pe 4 ianuarie 1909, Nicolae Iorga le vorbea râmnicenilor despre „un vechi vad de vrăjmăşie între români”. Unde se întâmpla asta? Probabil în amfiteatrul Gimnaziului de Băieţi de pe Strada Carol, actualul Colegiu Naţional „Al. Vlahuţă”.

În discurs, Iorga aminteşte iubirea pentru colţul de pământ unde te-ai născut, iubire care nu prea se mai regăseşte la compatrioţi: „boierii râmniceni, de pildă, nu treceau la Bucureşti decât dacă se ridicau la rang până să intre în Divanul domnesc ori să ia loc în protipendada celor «cinci» mai mari”. Istoricul deplânge starea de lucruri de la cumpăna veacurilor XIX şi XX, când românii nu numai că nu îngrijeau monumentele istorice, dar nici măcar nu le cruţau, nu le sufereau, dărâmându-le cu o totală lipsă de discernământ: „De aici şi jalnica risipă cu asemenea monumente care s-a făcut aici (la Râmnic, n.n.), sfărâmându-se deunăzi, în mijlocul indiferenţei publice, care trebuie să înceteze totuşi odată, biserica lui Ştefan cel Mare, refăcută de Constantin Brâncoveanu, şi înlăturându-se apoi, cu o adevărată furie a ignoranţei şi lipsei de pietate, până şi bolta porţii de intrare şi o parte din rămăşiţele zidului de împrejmuire”. Nimic nou sub soare, nu-i aşa? Asistăm şi azi la dispariţia unor vechi ziduri, fără să ne pese.
Conferenţiarul militează în continuare pentru încetarea acestei nenorocite stări de spirit, „pentru a păstra măcar puţinul care ne-a rămas”. Două „puteri” trebuie să stea în faţa „popoarelor harnice şi strângătoare şi ajunse astfel într-o uriaşă expansiune”: „munca de astăzi şi amintirea trecutului”.
Odată introducerea făcută, Iorga purcede la scoaterea la iveală a trecutului Râmnicului. Este amintit vadul Râmnicului, pe unde treceau „drumeţii călări, cărăuşii români cu carele lor greu încărcate mergând pe drumuri desfundate, care n-aveau, ca acelea de azi, pretenţia de a fi şosele, şi adesea şi oştile”. La curbura carpatică s-a vărsat sânge frăţesc şi – spune Iorga – „aici ar trebui să se găsească azi alţi oameni care să ridice monumente ispăşitoare”. Biserica de la Râmnic a lui Ştefan (vezi foto) a fost „durată aşa de solid, încât a putut să ţie până în zilele lui Brăncoveanu, răspânditorul de aur pentru sfinte lăcaşuri. Acesta o prefăcu – pentru ca s-o dărâme barbar cei de astăzi, lăsându-i în noroi pisania brâncovenească, piatra sub care s-a plecat smerit înaintea lui Dumnezeu capul lui Constantin-Vodă, când, în vreme de călătorii dese ale Domnilor, cunoscuţi şi iubiţi de ţară, pe care o cunoşteau şi iubeau, a cercetat Râmnicul, la 1706. Acea pisanie aruncată şi batjocorită, venind de la un meşter muntean şi dictată de unul din boierii Brâncoveanului, adesea înduşmănit şi el cu Domnii moldoveni, zice însă – ce semn bun! – lui Ştefan cel dintâi ctitor”. Biserica lui Ştefan, reconstruită practic de Brâncoveanu, va fi dărâmată în 1896, „fără a se lua măcar fotografii după zidirea sălbatic nimicită”.
Mănăstirea lui Mihail Cantacuzino a fost construită în 1891 şi 1897, „închinându-se mănăstirii Sinaia din Arabia”. „Mănăstirea a scăpat de furioşii reformatori ai vremurilor noi, şi sunt sigur că aţi şti să opriţi atentate viitoare împotriva acestui impunător monument, care trebuie scutit de vecinătatea urâtelor clădiri în care s-au prefăcut vechile chilii”. Mă alătur ideii marelui nostru istoric de a îndepărta construcţiile şubrede de pe latura de nord a vechii mânăstiri. Odată înlăturate aceste hidoşenii, biserica va putea admirată în toată splendoarea sa.
În continuare, conferenţiarul descrie arhitectura bisericii, după care aminteşte luptele dintre ruşi şi turci din apropierea oraşului, numele lui Suvorov nefiind trecut cu vederea.