Archive

Posts Tagged ‘1896’

LICEUL „REGELE FERDINAND”, ANII ’30

22/01/2011 5 comentarii


Pe la începutul anilor ’30 ai veacului din urmă, un fotograf s-a oprit pe Strada Carol, în faţa Liceului de Băieţi „Regele Ferdinand”. Alături de Banca Naţională, Şcoala de Băieţi Nr. 3 şi câteva case frumoase, clădirea liceului făcea fala Străzii Carol I, o stradă burgheză, cu oameni înstăriţi, cu şcoli şi instituţii de cultură, ce lega centrul urbei de mahalalele din sud.
Clădirea vechiului gimnaziu este proiectată de Leonida Negrescu, arhitectul care a plănuit şi Casa Lupescu de pe strada omonimă. Susţinut de un soclu de calcar, edificiul ne atrage atenţia prin corpul central, decroşat şi supraînălţat, ce are aplicat, pe muchii, simbolul judeţului de altădată, binecunoscutul căluţ de Râmnic. Va fi fost o vreme în care caii erau fala acestor locuri, cu precădere a celor de la obârşia râului Râmnic. Să ne reamintim că, în urmă cu mai bine de un veac, Nicolae Grigorescu a eternizat cu penelul caii Bisocăi. Simion Mehedinţi spunea în acest sens: „Cine caută rasa veche a cailor noştri să nu-şi piardă vremea cu grajdurile din Bucureşti, ci să se ducă în munţii de la Bisoca”. Sunt cuvintele unui român care şi-a cunoscut şi – mai ales – şi-a simţit pământul natal mai bine decât oricare altul.

În ultimii ani ai celui de-al XIX-lea veac, râmnicenii doreau transformarea bibliotecii gimnaziului în bibliotecă publică. În acest sens organizau serate literar-artistice în folosul bibliotecii. Ele se ţineau în amfiteatrul gimnaziului, iar amfitrioane erau doamnele din protipendada oraşului. Astfel, într-o seară de ianuarie a anului 1896, doamnele E. Ciornei, Virginia C. Datculescu, Victoria C. Iorgulescu şi Constanţa I. Oroveanu şi-au dat concursul pentru organizarea unei serate de acest fel. Doamna Ciornei a interpretat cu multă măiestrie, la pian, Rapsodia a XI-a de Liszt, doamna Constanţa I. Oroveanu a încântat auditoriul cu romanţa „Bal d’oiseau”, fiind acompaniată la pian de doamna Victoria C. Iorgulescu, iar doamna Virginia C. Datculescu a încheiat în mod strălucit serbarea cu „Alergarea după noroc”. Domnii nu s-au lăsat mai prejos: profesorul Filip a executat la vioară o „Fantezie” de Dammé, fiind acompaniat la pian de Constanţa I. Oroveanu, Mircea I. Pella a declamat patru monologuri, între care mare succes a avut „Eu poruncesc”. Profesorul Râşcan a deschis focul cu lecturi din Vlahuţă şi Coşbuc, iar profesorul Ştefan D. Popescu (directorul gimnaziului) a întreţinut câteva momente publicul cu câteva obiceiuri din viaţa chinezilor.
Domnişoara A. Popescu, sora directorului, oferea programe vizitatorilor care, cu multă plăcere, puneau în săcuşorul, menit a mări fondul bibliotecii gimnaziului, costul programei.
Constantin Datculescu a oferit gratuit imprimarea publicaţiilor, între care afişele pe mătase colorată vor fi fost o plăcută amintire pentru participanţi.


Gimnaziul de Băieţi „Vasile Boerescu”, imagine antebelică. Imobilul avea un sigur nivel. După Primul Război Mondial, va fi adăugat etajul, iar corpul central va fi înălţat. Vechiul gimnaziu se va transforma în Liceul de Băieţi „Regele Ferdinand”.

Colegiul a fost cârmuit de-a lungul timpului de oameni de spirit precum Ştefan Popescu, Gogu Alexandrescu sau Stelian Cucu. Primul, deşi licenţiat în matematici, şi-a dat doctoratul în geografie la Leipzig, cu o teză despre evoluţia văii Oltului. Director al gimnaziului între 1894 şi 1899, devine în 1904 primul profesor al proaspetei înfiinţate catedre de geografie de la Universitatea din Iaşi. Lecţia inaugurală s-a intitulat „Locul geografiei între ştiinţe.” Moartea prematură, intervenită în anul 1911, a curmat o activitate rodnică şi deosebit de promiţătoare.
Gogu Alexandrescu a înlesnit mai multor iubitori de frumos o expoziţie de tablouri, scoarţe româneşti, schiţe, documente domneşti, fotografii, porţi de lemn cu incrustaţii de pe valea Râmnicului. Colecţionarii erau Menelas Chircu, Petre Antonescu şi Alexandru I. Zamfirescu, toţi fii ai oraşului. Octavian Moşescu, fost elev al gimnaziului, scria în „Oaspeţi de altădată”: „Pentru un oraş de provincie, expoziţia a luat proporţiile unei neaşteptate manifestări artistice”.

Stelian Cucu îşi leagă numele de de cel al revistei „Glas tânăr”(1932-1941) ce „va fi consacrată exclusiv producţiunilor de literatură, artă, ştiinţă şi nu se va face ecoul vreunui curent literar sau artistic exclusivist”, ci va tinde către „frumos, adevăr şi bine”. Ideea de „atelier de ucenicie” se respectă, întrucât, pe lângă „articole scrise de persoane mature”, coloanele „au fost puse numai la dispoziţia elevilor”, ce „şi-au încercat pana lor în poezie…, schiţă…, critică…, informaţiuni de ordin ştiinţific şi tehnic”, nelimitându-se la programă.
Revenind la clişeul interbelic, remarcăm lipsa totală a vegetaţiei în grădiniţa din faţa liceului, gardul din lemn al unei proprietăţi (în dreapta) şi, în stânga, o mică parte din havuzul existent la acea dată în faţa Şcolii de Băieţi Nr. 3 (clădire legată azi de cea a liceului printr-un vestibul). În locul acestui havuz, în primăvara anului 1937, se va dezveli bustul lui Al. Vlahuţă.
Ca de fiecare dată, câteva personaje animă scena. Sunt trecători care s-au oprit în loc, atenţi la omul cu camera obscură. Printre ei şi trei elevi în uniformă. Cum spuneam şi cu alt prilej, indiferent de cine era fotograful şi oricât de departe te-ai fi aflat, nu trebuia scăpat prilejul de a fi imortalizat. Era, la urma urmei, singura dovadă că ai fost prezent în acel spaţiu şi în acel timp…

VASILE CRISTOFOREANU – 115 ANI DE LA MOARTE

22/01/2011 3 comentarii

Luna aceasta, pe 12 ianuarie, s-au împlinit 115 de la moartea lui Vasile Cristoforeanu. Retro-Râmnic a marcat şi anul trecut momentul. În 2011, dăm cuvântul scriitorului Traian Gh. Cristea, binecunoscut râmnicenilor pentru prodigioasa activitate didactică şi literară. Textul de mai jos a fost publicat în ziarul „Sensul râmnicean”.
Despre Vasile Cristoforeanu s-a scris, însă insuficient după câte merite a avut. Încercăm şi noi să aducem în atenţie puţine informaţii, lăsând colegilor de istorie dreptul de a întocmi o lucrare amplă privind viaţa şi activitatea acestei personalităţi.
Tânărul cu faţa luminoasă şi ochi pătrunzători, născut în anul 1859, la Râmnicu Sărat, era un om cultivat, deschis noului, adept al civilizaţiei moderne de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Strălucit avocat (era doctor în drept), pledează în procese mari atât în urbea natală, cât şi la Galaţi, Bucureşti bucurându-se de o situaţie materială bună. Făcea o politică democratică şi polemiza cu prietenul său C.C. Datculescu scriind în ziarul „Constituţionalul”: „Curios mi se pare, iarăşi, că simpatiile personale te-au făcut să vezi în mine un democrat. Democrat sunt;(…)
Astăzi mă plângi că vezi la mine ură; te înşeli: dragostea mea pentru tine nu a scăzut nicidecum; te-am considerat totdeauna ca pe un bărbat de inimă, dar care, în aprecierile tale de tot felul, te serveşti de prisma simpatiilor.” A se observa eleganţa omului de caracter care nu se sfieşte să spună deschis adevărul. Despre felul de a fi a lui V. Cristoforeanu scria succint, dar convingător, un ziarist în anul 1896: „Era un om cult, foarte simpatic, cinstit şi de inimă.” Nu putea să urască, nu era capabil de răzbunări şi calomnii, graţie unei alese educaţii şi inteligenţei remarcabile.
A iubit jurnalismul şi l-a onorat prin respectul adevărului şi al ideilor înalte. Admiratorii afirmau răspicat şi cu entuziasm că „avea o pană excelentă şi un gen plăcut de a scrie”. La Râmnicu Sărat a scos câteva ziare şi a onorat cu colaborările sale publicaţii precum „Voinţa Naţională” şi „Constituţionalul”.
Cei care l-au cunoscut spuneau că excela ca orator şi ca narator, căutându-i compania. Era o plăcere să te afli în preajma lui, să-l asculţi, să-i urmăreşti gesturile, privirea.
I-a plăcut mult să călătorească în străinătate (mai ales în Italia), să cunoască oraşe, aşezări, fiind deosebit de receptiv la progres şi civilizaţie. Cei din jur au remarcat şi alte trăsături, apreciind că Vasile Cristoforeanu era „un om de o mare iniţiativă şi vrednicie rară.” Aceste calităţi l-au adus pe scaunul de primar, onorând înalta funcţie exemplar între anii 1892 şi 1895.


Primăria oraşului se afla pe Str. Primăriei, numită apoi Str. Vasile Cristoforeanu (azi Primăverii)

Într-o perioadă scurtă, a reuşit să aibă înfăptuiri remarcabile. De aceea, a fost considerat „al doilea părinte al urbei R. Sărat.” Se apreciază că modernizarea oraşului nostru a început cu acest inimos şi priceput primar. Tot ce văzuse el prin oraşele europene i-a fost un reper pentru a schimba, mai târziu, faţa oraşului său natal. Să amintim câteva dintre realizările lui Vasile Cristoforeanu, realizări care-i asigură un loc aparte în istoria acestei aşezări.
Om înţelept şi cultivat, edilul de acum peste o sută de ani şi-a stabilit o strategie clară, cu priorităţi ce trebuiau împlinite: sănătatea, educaţia, alimentarea urbei cu apă, lucrările edilitare ş.a.
În domeniul sănătăţii publice, primarul Cristoforeanu înfiinţează serviciul sanitar şi serviciul barometric, fapt care a redus mortalitatea şi numărul de îmbolnăviri.
Alimentarea oraşului cu apă potabilă a fost una dintre cele mai importante înfăptuiri edilitare. S-au făcut captări de izvoare în zona Răduceşti, iar vechile cişmele primitive, de pe vremea lui Alecu Bagdat, au fost înlocuite cu cişmele de fontă, cişmele „presărate pe toate străzile oraşului.” Astfel s-a atenuat suferinţa locuitorilor din cauza lipsei de apă.
Pentru ca oraşul să arate mai frumos, a luat măsuri să fie pavat centrul lui şi o bună parte din străzi. Urbea râmnicenilor a căpătat astfel un aspect nou şi modern.
Tot în perioada cât a fost primar Vasile Cristoforeanu, au fost trasate două bulevarde: Al. I. Cuza şi Matei Basarab. Şcoala care astăzi îi poartă numele, fostă „Şcoala cu clasele I-VIII NR. 5”, s-a ridicat din iniţiativa acestui iscusit edil, inaugurarea edificiului având loc în anul 1895, adică la sfârşitul mandatului său.


Şcoala primară edificată în 1895 ce poartă azi numele primarului de odinioară

O altă realizare importantă este reorganizarea integrală a serviciului pompierilor care a fost dotat cu întregul utilaj modern din acel timp.
Contribuţiile acestui mare Om la modernizarea Râmnicului Sărat sunt deosebite.
Din nefericire, Vasile Cristoforeanu n-a trăit decât 37 de ani, lăsând în urmă preţuirea şi recunoştinţa râmnicenilor. Ziarele au consemnat decesul şi au omagiat distinsa lui personalitate: „Vasile Cristoforeanu, ofiţer al Coroanei României, fost primar al oraşului R. Sărat, a încetat din viaţă la 12 ianuarie 1896, ora 1 după-amiază.
Acest bărbat de inimă s-a stins în floarea vârstei, la 37 de ani.”

Impresionantă este însoţirea de către râmniceni, pe ultimul drum, a vrednicului bărbat; foarte multă lume („O mulţime imensă a însoţit cortegiul funerar până la cimitirul oraşului.”) şi o mare de flori („Pe carul funebru, neîncăpând marele număr de superbe coroane(…), s-a mai pus un al doilea car, care şi acesta era cu totul acoperit cu coroane de flori artificiale şi naturale, de foi de laur şi stejar, cu diferite inscripţiuni.”). Aceste manifestări au fost semnele unei totale preţuiri şi ale unei recunoştinţe de netăgăduit faţă de tânărul miruit de Dumnezeu cu atâtea calităţi. Trecând la cele veşnice, Vasile Cristoforeanu a lăsat în urmă „4 mici copii” printre care se afla şi vestita (mai târziu) Florica Cristoforeanu.


14 ianuarie 1896 – o mare de lume alături de cel mai iubit primar din istoria oraşului

O afirmaţie făcută în presa vremii ne-a zguduit. Fără s-o comentăm, lăsăm cititorii să-i descifreze conotaţiile: „Vasile Cristoforeanu (…) a murit sărac.” De ce oare? Că doar a fost un avocat virtuos, a moştenit o avere frumuşică de la părinţi, a fost şi primar câţiva ani. Care să fie misterul? Noi credem că, dimpotrivă, a murit bogat prin tot ce a lăsat în urmă.
Dar noi, oare ce obligaţii avem faţă de memoria „primului părinte” modern al oraşului Râmnicu Sărat? Ce-am făcut pentru a-l feri de uitare? Cum îi cinstim memoria?
Credem că bustul acestui destoinic bărbat îşi poate avea locul în parcul public sau în faţa Primăriei Municipale ca semn de veşnică cinstire. Avem convingerea că se mai găsesc râmniceni cu dare de mână şi dragoste de urbe ca să poată împlini o datorie de conştiinţă, pe care o simţim cu toţii faţă de VASILE CRISTOFOREANU.

Traian Gh. Cristea