Arhiva

Archive for Ianuarie 2010

O CASĂ DE PE BULEVARDUL JUSTIŢIEI

28/01/2010 2 comentarii

La prima vedere pare o casă de ţară, pierdută undeva…într-un peisaj subcarpatic, printre culmi şi coaste domoale şi prietenoase. Dar nu este aşa. În ciuda aspectului rural, casa se găseşte în mijlocul urbei, pe strada Ion Mihalache, fiind o curiozitate din punct de vedere estetic şi o mărturie a modului în care a evoluat oraşul.
Bulevardul pe care se află a fost tăiat pe la sfârşitul veacului al XIX-lea, pe vremea lui Iosef T. Oroveanu (primar liberal între 1883-1884), unul dintre binefăcătorii Râmnicului de odinioară. Este cel mai vechi bulevard trasat pe harta oraşului, anterior bulevardelor Cuza, Gării, Digului, Eroilor ş.a. Înainte s-a numit (succesiv) bulevardul Justiţiei, Prefecturii, Independenţei.
Fotografia am făcut-o într-o după-amiază de toamnă, urmărind jocul de lumini şi umbre asupra bătrânei case de pe Ion Mihalache. Am căutat să prind pe peliculă plastica sculpturală a luminii de octombrie, ce mângâia blând pereţii casei cocoţate cu câţiva metri faţă de stradă, rămasă în geografia prezentă a oraşului ca o relicvă de arhitectură veche românească.
Rândurile de mai sus au fost scrise cu câţiva ani în urmă. Între timp, căsuţa arhaică de pe vechiul bulevard a dispărut… În locul ei a apărut o casă modernă cu mai multe niveluri, valorificând la maximum bucata de pământ din inima urbei. Am fotografiat-o şi pe aceasta, numai că… atunci când am apăsat pe declanşator n-am simţit nicio emoţie. Casa e mută, nu spune nimic trecătorului dornic să afle poveştile străzilor de ieri, poveşti stinse pentru totdeauna odată cu ştergerea din geografia oraşului a unor case în care au trăit generaţii întregi.

Anunțuri

ANUARUL GIMNAZIULUI „VASILE BOERESCU”

Prin bunăvoinţa domnului Constantin Dinu Mazilu, fiul reputatului profesor râmnicean Dumitru P. Mazilu (1885-1964), am intrat în posesia Anuarului Gimnaziului „V. Boerescu” (1909-1915). După cum ştiţi, acest gimnaziu a devenit în ziua de azi Colegiul Naţional „Al. Vlahuţă”, o şcoală cu care râmnicenii se mândresc.
Revenind la anii 1909-1915, e bine să ştiţi că Râmnicul era un orăşel cu aprox. 15 000 de locuitori şi, în pofida faptului că era capitală de judeţ, nu avea niciun liceu. De aceea, cei ce doreau să urmeze liceul trebuiau să plece din oraş. Astfel a procedat Octavian Moşescu care, după absolvirea gimnaziului în anul 1911, a urmat liceul „Anastasie Başotă” din Pomârla. Şi, pentru că am pomenit de Octavian Moşescu, un talentat publicist şi colecţionar de artă, cititorii vor fi probabil miraţi să afle că acest admirabil mânuitor al condeiului figura, la finele anului şcolar 1909-1910, corigent la limba română şi limba franceză. Se găsea atunci în clasa a IV-a (corespondenta clasei a VIII-a de azi), iar cel care l-a lăsat corigent era tocmai dirigintele clasei a IV-a, profesorul de limba română Dumitru P. Mazilu. Respins în sesiunea din septembrie 1910, va promova (cu media generală 5,00) abia în iunie 1911.
În aceeaşi clasă cu Octavian Moşescu se afla Emilian Constantinescu, viitor profesor secundar şi avocat, cel care – în Almanahul Râmnicului din 1933 – semna o tulburătoare evocare despre râmnicenii de altădată, intitulată „Siluete râmnicene”. Era premiantul clasei.
Printre elevii gimnaziului îl mai aflăm pe D.D. Roşescu (clasa a II-a), corigent şi el la matematică, în septembrie 1909. La începutul anilor ’30, preotul D.D. Roşescu din Bălţaţi conducea, în calitate de preşedinte, Şcoala de cântăreţi bisericeşti din Râmnicu Sărat.
Despre viitorul avocat şi deputat Virgil Sotirescu (clasa a IV-a) aflăm că, în iunie 1910, promovează examenul de corigenţă la disertaţie.
Anuarul Gimnaziului „V. Boerescu” (1910) a fost tipărit la tipografia „Lumina” N. Chiriţescu, Strada Traian, nr. 13.

RATHAUS

23/01/2010 4 comentarii

E o după-amiază calmă de vară a anului 1917. Pe străzile Râmnicului, lumea caută umbra castanilor şi cişmelele de la răspântii. În capătul de apus al Străzii Primăriei, un ofiţer german îşi potriveşte aparatul de fotografiat pentru a imortaliza clădirile ce flanchează latura de sud a străzii. Este vorba – în prim plan – de un imobil cu etaj, cu deschideri în plin cintru, sub streaşina căruia scrie cu litere de-o şchioapă – PRIMĂRIA. Un balcon din fier forjat însoţeşte cele trei deschideri de la etaj, iar un atic trapezoidal cu un orologiu fixat în deschiderea lucarnei completează clădirea. În plan secund, până în Strada Constantin Brâncoveanu, se succed câteva prăvălii.
Ofiţerul are tot interesul să fotografieze imobilul din Strada Primăriei, atâta timp cât acesta nu mai adăposteşte Primăria oraşului, ci comandamentul armatei germane. Încă din decembrie 1916, de când Râmnicul a fost ocupat, germanii şi-au instalat birourile în Primărie, au evacuat funcţionarii şi nu au mai permis localnicilor să calce în local, nici chiar primarului, Al. Nica. Primăria funcţionează acum nu departe de vechiul loc, în casa lui Ion Teodorescu, pe aceeaşi stradă.
Din însemnările celor ce au trăit acele zile, aflăm că germanii erau atraşi de ţiganii de prin mahalalele oraşului sau din satele din împrejurimi, pe care-i fotografiau ori de câte ori li se ivea prilejul. Imortalizarea acestora în pielea goală era amuzantă pentru ocupanţi. În mai multe rânduri i-au silit pe ţigani să facă baie într-o sală improvizată în care înghesuiau la un loc femei, bărbaţi şi copii. Al. Nica, edilul din acea vreme, menţionează că „Acest soi de igienă nemţească îngrozise populaţia în aşa fel, că la vederea santinelelor într-o stradă, femeile şi copiii ţipau, dând alarma că vin hingherii să-i ducă la baie, căci în afară că nesocoteau morala, pe gerurile de iarnă, erau siliţi să se îmbrace şi să se dezbrace într-o sală comună şi fără a fi încălzită. Cu sistemul acesta de îmbăiere, mulţi, în loc să se cureţe de impurităţi, s-au curăţat de zile.”
Victor Dimitriu, gazetarul de la „Foaia Râmnicului” şi „Acţiunea”, rememora la începutul anilor ’30 perioada de ocupaţie, amintind zilele „de sânge şi de durere” din 1916 şi 1917. De la extazul mobilizării din 1916, anunţată „cu glasul sugrumat de emoţie” de prefectul Nicolae Gâlcă din balconul Prefecturii, până la agonia oraşului „plin de refugiaţi, ca o cetate asediată” mirosind a deznădejde şi moarte, drumul nu a fost prea lung. „Au rămas, în târgul înfrigurat şi aiurit, numai bătrânii, femeile şi nevârstnicii, gloata nevolnică sortită să înfrunte chinuitoarea ameninţare a zilei următoare, desluşită în vedenia cumplită a înverşunatei înaintări vrăşmaşe”, aflăm de la acelaşi talentat ziarist.
Revenind la fotograful nostru, iată-l aşadar în colţul grădinii din faţa halei de carne, luând în vizor imobilul în care-şi desfăşoară activitatea comandamentul armatei de ocupaţie. Observând intenţia militarului, câţiva localnici se strâng în faţa intrării, dornici să fie fotografiaţi. În acelaşi timp, doi trecători traversează strada şi se îndreaptă către grup. Este momentul în care neamţul apasă pe declanşator, nemurind realitatea cotidiană a unei clipe. Imaginea, călătoare prin timp, nu poate decât să ne tulbure şi să ne proiecteze temporal în atmosfera de altădată a unui orăşel de provincie, aflat într-un moment greu al istoriei sale.

VASILE CRISTOFOREANU (1859-1896) – 114 ani de la moarte

12/01/2010 5 comentarii

În ianuarie 1896 se stingea la Râmnic tânărul avocat Vasile Cristoforeanu, primar în perioada 1892-1895. Murea de boala tinereţii şi a secolului – tuberculoza, lăsând în urma sa o soţie şi patru copii mici.
Datorită spiritului gospodăresc, Cristoforeanu a rămas în memoria râmnicenilor multă vreme după moartea sa. Dovadă în acest sens este revista locală BRAVOS RÂMNIC (1936), în care fostul primar apare ca personaj, chiar dacă răposase de patruzeci de ani.

„E drept că printre umbre trăiesc cam de decenii,
Dar, pradă unei sumbre şi vagi neurastenii,
M-a ’nvâltorat, deodată, un dor neţărmurit
Să îmi revăd oraşul ce l-am gospodărit.
Ei! timpul schimbă totul adânc în urma sa!…
Ce târg era ăst Râmnic!…un sat, pe vremea mea!…
Dar am muncit cu cinste, cu dragoste şi sârg,
Şi un oraş de frunte făcut-am dintr-un târg!…”

V. Dimitriu & I. Măgârdiceanu, BRAVOS RÂMNIC, 1936

Categorii:Memorie

REGELE, PRINŢUL ŞI PRINŢESA LA RÂMNICU SĂRAT

În toamna anului 1901, regele Carol I a fost preţ de câteva zile oaspetele judeţului Râmnicu Sărat. Cum pe aceste locuri s-au dat bătălii grele, Carol s-a gândit că ar fi binevenite nişte manevre militare desfăşurate tocmai în ţinutul greu încercat al Râmnicului.

Revista ilustrată enciclopedică „Gazeta săteanului” din 5/18 octombrie 1901 prezenta cititorilor desfăşurarea manevrelor militare din apropierea oraşului Râmnicu Sărat, un eveniment la care participa însuşi regele Carol I, însoţit de principele moştenitor Ferdinand şi principesa Maria.
„Manevrele au închipuit lupta a două armate, una care, venind din Moldova, după ce s-ar fi făcut stăpână şi peste fortificaţiile de la Focşani-Nămoloasa, ar căuta să apuce linia Ploieşti-Bucureşti şi să împresoare capitala ţării, Bucureşti. Bătălia cea mare s-a petrecut tocmai în judeţul Râmnicu Sărat şi cu această ocazie s-a putut arăta vlaga soldaţilor, bunătatea cailor, priceperea ofiţerilor de la cei mici până la generali. Majestatea Sa Regele şi Alteţa Sa Principele Moştenitor au rămas foarte mulţumiţi de manevre, scoţând din ele toate învăţăturile cuvenite.

Oraşul Râmnicu Sărat, locul unde s-a înfiinţat această revistă enciclopedică de popularizare, a avut onoarea prea deosebită de-a găzdui pe Majestatea Sa.”

Universul literar din 15 octombrie 1901 prezintă pe prima pagină întoarcerea trupelor la Râmnicu Sărat

„M. S. Regele a fost două zile oaspetele judeţului Râmnicu Sărat, găzduind în castelul de la Sihlea al Doamnei Elena C. Grădişteanu şi trei zile al oraşului Râmnicu Sărat, care în tot timpul a fost în sărbătoare. Aceasta cu prilejul manevrelor corpului al III-lea, împărţit în două armate deosebite, de nord şi de sud. Cu tot timpul potrivnic din cauza ploilor mari, şi tocmai pentru aceasta, izbânda manevrelor a fost mare. S-a învederat încă o dată cât e de rezistent soldatul român şi că România nu trebuie să regrete marile sacrificii ce face cu armata sa.
Râmnicenii pot fi mândri de cinstea ce li s-a făcut şi nu vor uita niciodată binevoitoarea atenţiune a iubitului nostru Rege, care le-a arătat cu toate ocaziunile mulţumirea sa.”
Regele a sosit la Râmnic în după-amiaza zilei de 28 septembrie, de la Sihlea. Primirea a fost strălucită. Din gară suita regală a mers la catedrala oraşului, unde P.S.S. Episcopul Dionisie al Buzăului a oficiat un Te-Deum, după care a descins la casa lui Constantin Lupescu, primarul Râmnicului. A urmat vizita la gimnaziul de băieţi Vasile Boerescu (actualul Colegiu Al. Vlahuţă), la spitalul judeţean şi la penitenciarul judeţului. De-a lungul străzilor împodobite cu arcuri de triumf şi steaguri, mulţimea aclama pe suveran.

În seara zilei de 29 septembrie, Regele a oferit un banchet în salonul Prefecturii. Au luat parte Principele Ferdinand; Alteţa Sa Regală Principele ereditar de Saxa-Meiningen; Excelenţa Sa Baronul Dr. de Frege-Weltzien, vice-preşedintele Reichstagului German, marele agronom din Abtnaudorf de lângă Leipzig, care voiajează cu Baroneasa – soţia sa şi d-şoara de Frege, la Constantinopol; ataşaţi militari ai marilor puteri; Dimitrie Sturdza, preşedintele consiliului de miniştrii şi ad-interim la resbel; Ion I. C. Brătianu, ministrul lucrărilor publice; senatorii şi deputaţii judeţului Râmnicu Sărat, prefectul şi primarul. Numărul participanţilor a fost de 120.

Tincuţa Lupescu, fiica primarului Constantin Lupescu, l-a primit pe rege oferindu-i un buchet de flori

Duminică, 30 septembrie, Regele a vizitat şcolile şi Primăria. La ambele şcoli, Majestatea Sa Regele a fost întâmpinat de prefectul judeţului şi de primarul oraşului, de corpul profesoral, iar elevii au cântat imnul regal.
După defilarea de la marginea oraşului, dincolo de gara cea nouă, Regele „a plecat mulţumit de izbânda manevrelor şi plăcut impresionat de chipul cu totul strălucit cum, cu drag, l-a serbat micuţul dar curatul orăşel Râmnicu Sărat, a cărui întreagă populaţie, în aceste zile şi în cele precedente, n-a avut altă grijă decât de a face o primire frumoasă celor ce le-au adus marea cinste de a fi oaspeţi trei zile.”
În aceeaşi zi, regele a plecat spre Sinaia „mulţumit de izbânda manevrelor şi plăcut impresionat de chipul cu totul strălucit cum, cu drag, l-a serbat micuţul, dar curatul orăşel R.-Sărat”.

Prima carte poştală militară, considerată întreg poştal prin faptul că nu necesita francarea.
Din ea aflăm că reşedinţa Lupeştilor a beneficiat de lumină electrică pe durata şederii regelui.

Cu prilejul vizitei regale, s-au editat mai multe cărţi poştale ilustrate cu manevrele militare. Cel care a editat aceste ilustrate a fost farmacistul Alexandru Iteanu, imaginile fiindu-i puse la dispoziţie de fotograful bucureştean S. Korn, cel care l-a însoţit pe rege în judeţul Râmnicu Sărat.

ŢĂRANI DE PE VALEA RÂMNICULUI

07/01/2010 10 comentarii

Iată-i în această fotografie pe ţăranii din Chiojdeni, un sat din Subcarpaţii Curburii, numit odinioară Niculeştii de munte, după numele lui Iordache Niculescu-Câţa. Pe la jumătatea celui de-al XIX veac, oameni veniţi de prin părţile Chiojdului pe moşia a boierilor Marghilomani au schimbat denumirea localităţii. Cei aproximativ douăzeci de locuitori ai satului de pe Râmnic s-au gătit ca de sărbătoare şi s-au strâns să pozeze unui anonim fotograf pe la începutul secolului trecut, pe vremea când localitatea aparţinea judeţului Râmnicu Sărat şi era cunoscută îndeosebi datorită creşterii animalelor şi exploatării lemnului.
Cercetând ilustrata, apreciem frumuseţea costumelor populare de pe valea Râmnicului, cu deosebire a celor femeieşti, încântătoare prin colorit şi bogăţia ornamentală. O simplitate şi armonie creatoare pe care cu mare greutate le întâlnim în ziua de azi.
Cămăşile mocăneşti au „stanul”(pieptul şi spatele) şi mânecile încreţite la gât pe o bentiţă, numită „guler”. Cămăşile bătrâneşti au deschizătura în faţă, iar cele mai noi într-o parte. Partea de jos a mânecii prezintă deosebiri după epocă. La cămăşile vechi, mâneca este prinsă jos cu o „brăţară”, iar la cele mai noi se termină cu un volan – „bulfaiu”.
Unele dintre femeile din fotografie au cămăşi bogat împodobite, cu „altiţă”, „râuri”(şiruri ornamentale pe mâneci), „table”(şiruri ornamentale pe piept), în timp ce altele au cămăşi simple, lipsite de ornamente.
Cusăturile sunt cu fire de lână sau arnici, roşii, negre şi galbene. Ornamentele sunt geometrice, în punct de broderie „peste fire”, cu firul lăsat buclat („punct bătrânesc”), câmpii ornamentali acoperind în principal mâneca. Decorul mânecilor se acordă întotdeauna cu cel al pieptului.
Fota, purtată peste poalele cămăşii, era numită „strecătoare” sau, mai rar, „catrinţă”(ca în Moldova). Este ţesută din lână neagră, în patru iţe, ornamentele fiind dispuse numai la cele două capete din faţă ale fotei. Se înfăşura în jurul trupului, peste brâul ţesut şi se prindea cu bete.
Fotele tradiţionale ale femeilor din Chiojdeni sunt de o rară frumuseţe şi originalitate. Impresionează dungile verticale ce alternează cu şiruri decorative florale, brodate cu lână policromă. Uneori apar dungile din fir metalic.
Pe cap, ţărăncile au marame albe ţesute din borangic, ori basmale legate la spate. Marama era purtată doar de femeile măritate, prima dată punându-se la nuntă, după ce se scotea podoaba de mireasă.
Opincile sunt din piele de vită, purtate peste ciorapi croşetaţi din lână, legate cu târsâni (împletituri din păr negru de cal sau de capră).

Ilustrata a fost expediată în Germania la începutul anului 1917, când Râmnicul se găsea sub ocupaţie germană. Iat-o revenită în România unde, prin intermediul blogului nostru, râmnicenii se pot delecta cu minunatele costume populare de pe valea Râmnicului.

FIUL CÂMPULUI

06/01/2010 6 comentarii

În 1995 aflam pentru prima dată de „Fiul câmpului”, sculptura lui Brâncuşi înfăţişând chipul râmniceanului Gheorghiţă C. Lupescu. Un interviu cu Constantin Dinu Mazilu, publicat în „Reporter” (bilunar ce apărea la Râmnic în acea perioadă), mi-a dezvăluit acest lucru despre care puţină lume ştie, cu atât mai mult cu cât sculptura a fost distrusă.
În 1906, la prima expoziţie la „Salon d’Automne”, lui Brâncuşi îi sunt primite trei lucrări: L’enfant, Orgueil şi Portrait de M. G. Lupesco. (Barbu Brezianu, Brâncuşi în România, Ed. a II-a, Editura Academiei, Bucureşti 1976).

„În anul răscoalelor – 1907 -, sculptorul trimitea la Bucureşti, pentru «Tinerimea artistică» o operă ce avea să atragă «luarea aminte a tuturor» şi a cărei semnificaţie – începând cu titlul – nu va scăpa opiniei publice contemporane. În contrast cu statuetele şi monumentele cu iz semănătorist ale unui Gheorghiţă Tudor ori Dimitrie Mirea, Brâncuşi nu reprezenta «un ţăran de carnaval drept muncitor al ogoarelor ţării noastre», ci înfăţişa portretul unui «uvrier», al unui autentic plugar «ars de soare şi înfruntând toate izbeliştele».”
Modelul portretului în bronz era Gheorghiţă C. Lupescu (1883-1932), colegul lui Constantin Brâncuşi de la „Cercle des étudiants roumains”, aflat în 1906 la studii în capitala Franţei. Râmniceanul Gheorghiţă C. Lupescu era fiul lui Constantin G. Lupescu, primarul liberal al oraşului Râmnicu Sărat între 1901 şi 1903; avansat locotenent după campania din 1913, a luat apoi parte – cu gradul de căpitan – la Primul Război Mondial (1916-1918), cu Regimentul 6 Călăraşi. Gheorghiţă C. Lupescu a fost căsătorit cu Ana Perlea, sora compozitorului şi dirijorului Ionel Perlea.

Scrisoare destinată soţiei, Ana Perlea, datată 19 ianuarie 1910

Din lucrarea lui Barbu Brezianu, mai sus amintită, aflăm că bustul a fost achiziţionat de doctorul D. Gerota. Ulterior, „Fiul câmpului” a fost semnalat de N. Pora în colecţia Muzeului Simu. În 1956, cu prilejul aniversării a 80 de ani ai lui Brâncuşi, în perioada când Muzeul Naţional de Artă pregătea organizarea expoziţiei, „Fiul câmpului” – după cum ne încredinţează D. D. Gerota (fiul doctorului D. Gerota) – încă exista în colecţia văduvei profesorului Gerota; fiind ciobit, el nu a fost însă acceptat de organizatorii expoziţiei. Adeverinţa nr. 1483, aflată în arhivele muzeului, confirmă faptul: „Astăzi 21.11.1956, s-a primit de la dna Gerota, Bucureşti, strada Zidurilor nr. 42, o lucrare a sculptorului Constantin Brâncuşi care ne-a fost împrumutată pentru expoziţia retrospectivă. Lucrarea este în general deteriorată şi spartă în partea de jos. Ss / Elena Urdăreanu.” Restituit, bustul accidentat avea să se spargă cu desăvârşire (relatarea D. D. Gerota).
Sculptura a fost reprodusă de către editura „Jougla” într-o emisiune de cărţi poştale internaţionale.

Portret executat în atelierul lui Ştefan W. Pardos, unul dintre primii fotografi râmniceni

Brâncuşi în România, lucrarea lui Barbu Brezianu, reproduce sculptura, iar alături de aceasta publică un portret din tinereţe a lui Gheorghiţă C. Lupescu, în uniformă militară de călăraşi. Personajul şade pe o bancă bogat decorată, aplecat pe-o parte, sprijinit în sabie. Fotografia a fost făcută cu mai bine de un veac în urmă, la Râmnicu Sărat, în atelierul lui Stefan W. Pardos, unul dintre primii fotografi din urbea noastră. Imaginea ne-a fost pusă la dispoziţie de către domnul Constantin Dinu Mazilu, nepot de soră al lui Gheorghiţă C. Lupescu. Îi mulţumim şi pe această cale.

Gheorghiţă C. Lupescu (stânga)

Casa Lupescu, imagine de epocă

Iată aşadar – pe scurt – istoria unui portret de ţăran din părţile Râmnicului, nepot al plugarului Gheorghiţă Lupescu, primul ţăran în Divanul ad-hoc al Munteniei, la 1857. Închei cu vorbele lui Leon Kalustian, unul dintre cei care i-au cunoscut pe Lupeşti, i-au apreciat şi au scris despre ei:
„O lume de umbre, o lume devorată de anonimat şi hărăzită neanturilor, o lume de vrednicii şi de neprihăniri – fără biografii scrise – ieşită din miraculoasa, inepuizabila şi fertila matrice a acestui neam – ca atâtea în lungul secolelor – care a fost dintotdeauna satul românesc.”