ŞCOALA PRIMARĂ NR. 3

Fotograful n-a întâmpinat nicio dificultate când, cu mai bine de un veac în urmă, şi-a aşezat camera obscură în mijlocul Străzii Eminescu, pentru a „prinde” pe suportul fotosensibil o şcoală primară din centrul oraşului Râmnicu Sărat. Pe vremea aceea nu existau automobile, astfel că oricine putea imortaliza oraşul fără teama de a fi strivit de vreo maşină, ca astăzi. Meşterii fotografi erau rari şi veneau de regulă din alte oraşe, mai mari. Râmnicul avea, pe la cumpăna veacurilor XIX şi XX, doi fotografi – Moorys (evreu?) şi Pardos (grec?) – specializaţi în portrete.
Imaginea de faţă imortalizează Şcoala de Băieţi Nr. 3, ridicată în ultimii ani ai celui de-al XIX-lea secol. În faţa ei, la răscrucea străzilor Eminescu, Carol I şi Elisabeta Doamna, se observă fântâna arteziană pe locul căreia – mai târziu – se va amenaja bustul lui Al. Vlahuţă. De jur-împrejurul havuzului se distinge pavajul din piatră eruptivă, ce iese şi azi la iveală în urma măcinării asfaltului. Un aspect inedit al imobilului este luminatorul destinat iluminării holului, o soluţie constructivă puţin întâlnită prin părţile noastre.
În prim plan, pe trotuarul din stânga, un comerciant ori negustor ambulant priveşte curios spre fotograf, la umbra unui copac. În apropierea havuzului, câţiva copii sunt şi ei cu ochii aţintiţi spre omul cu camera obscură.
Deci, imaginea surprinde un colţ din oraşul de odinioară, cu un imobil de secol XIX împrejmuit de un grilaj din fier forjat, o fântână menită să împrospăteze aerul încins din verile toride şi un negustor dornic să fie fotografiat. Această răscruce din mijlocul oraşului a tentat mai mulţi fotografi de-a lungul timpului, ispitiţi de atmosfera locului.
Azi, locul este înţesat de automobilele care roiesc în jurul scriitorului suspendat în mijlocul piaţetei din faţa Casei de Cultură. Niciun fotograf nu mai e tentat să ia un cadru cu vechea şcoală de băieţi, cu îngrăditura roasă de vreme, cu o statuie înverzită de ploi şi zăpezi şi împrejmuirea înnegrită de noroiul zvârlit de roţile maşinilor.
Cunoscătorii spun că ilustrata aparţine perioadei de pionierat a cărţilor poştale ilustrate, fiind una clasică, cu faţa verso rezervată doar adresei destinatarului, mesajul fiind scris pe spaţiul liber al feţei recto, unde de fapt este imaginea care – aşa cum se observă – nu ocupă întreaga suprafaţă. Tot pe faţa recto se aplica şi marca poştală, în cazul de faţă, un timbru de 10 bani, cu efigia regelui Carol I.
Ilustrata a fost expediată în august 1906 în Franţa, de un anume Marinescu, cu adresa pe Strada Victoriei, Nr. 92.

În momentul când am făcut această fotografie, am realizat că punctul de staţie al fotografului de odinioară a fost pe trotuar, nu în mijlocul străzii, aşa cum am scris la începutul textului. Dovadă că, uneori, numai o deplasare la faţa locului te lămureşte pe deplin asupra unor stări de lucruri.

Teatrul din grădina publică

Azi am pus mâna pe o imagine luată de Ion Hansa în grădina publică din Râmnicu Sărat. Imprimată la Librăria „Progresul”, fotografia reprezintă Teatrul Comunal, despre care Retro-Râmnic a amintit aici. Ridicat în anul 1906, Teatrul Comunal n-a fost dorit de toţi locuitorii. În acest sens, prin 1905, un râmnicean semna în „Machina” următoarele versuri satirice: „De biruri grele şi-angarale / Ne crapă buza-n patru / N-avem nici apă nici canale / Da-n schimb avem un teatru / Nu mai vorbesc de străzi pavate / N-avem decât trei, patru / Şi alea prost iluminate / Da-n schimb avem un teatru / E drept, suntem mult mai prejos / Ca insula Sumatru / Deşi plătim prestaţii gros / Da-n fine avem un teatru”.
Teatrul avea destinaţie culturală, dar şi comercială; era închiriat la diferiţi antreprenori şi periodic aveau loc diverse expoziţii, cele agricole stârnind interesul celor mai mulţi dintre râmniceni.

Lângă teatru se găsea un bufet unde, la o bere ori o bragă, domnii făceau politică. De 10 Mai, grădina era plină de lume ieşită la promenadă.
Teatrul n-a avut o viaţă uşoară, în vara lui 1921, „Foaia Râmnicului” menţionând că teatrul „pare o vilă părăsită…iar trupele de teatru, demult au încetat să-l viziteze”. În 1929 are loc un incendiu care lasă teatrul fără obiectele necesare, iar în 1942 se pune problema unei noi construcţii cu sală de spectacole, întrucât vechiul local devenise impropriu, fiind folosit ca depozit de alimente.
Odată cu schimbarea de regim politic, în 1948, comuniştii hotărăsc demolarea Teatrului Comunal şi ridicarea noului Teatru Muncitoresc, actuala Casă de Cultură. Dispărea astfel din geografia oraşului un simbol artistic, ridicat în manieră autohtonă de Petre Antonescu, fiul oraşului de pe malurile Râmnicului. Cu atât mai mult îi suntem recunoscători fotografului Ion Hansa pentru că şi-a aşezat într-o zi de toamnă ori de primăvară aparatul în faţa Teatrului Comunal din Râmnicu Sărat.

FIUL CÂMPULUI

În 1995 aflam pentru prima dată de „Fiul câmpului”, sculptura lui Brâncuşi înfăţişând chipul râmniceanului Gheorghiţă C. Lupescu. Un interviu cu Constantin Dinu Mazilu, publicat în „Reporter” (bilunar ce apărea la Râmnic în acea perioadă), mi-a dezvăluit acest lucru despre care puţină lume ştie, cu atât mai mult cu cât sculptura a fost distrusă.
În 1906, la prima expoziţie la „Salon d’Automne”, lui Brâncuşi îi sunt primite trei lucrări: L’enfant, Orgueil şi Portrait de M. G. Lupesco. (Barbu Brezianu, Brâncuşi în România, Ed. a II-a, Editura Academiei, Bucureşti 1976).

„În anul răscoalelor – 1907 -, sculptorul trimitea la Bucureşti, pentru «Tinerimea artistică» o operă ce avea să atragă «luarea aminte a tuturor» şi a cărei semnificaţie – începând cu titlul – nu va scăpa opiniei publice contemporane. În contrast cu statuetele şi monumentele cu iz semănătorist ale unui Gheorghiţă Tudor ori Dimitrie Mirea, Brâncuşi nu reprezenta «un ţăran de carnaval drept muncitor al ogoarelor ţării noastre», ci înfăţişa portretul unui «uvrier», al unui autentic plugar «ars de soare şi înfruntând toate izbeliştele».”
Modelul portretului în bronz era Gheorghiţă C. Lupescu (1883-1932), colegul lui Constantin Brâncuşi de la „Cercle des étudiants roumains”, aflat în 1906 la studii în capitala Franţei. Râmniceanul Gheorghiţă C. Lupescu era fiul lui Constantin G. Lupescu, primarul liberal al oraşului Râmnicu Sărat între 1901 şi 1903; avansat locotenent după campania din 1913, a luat apoi parte – cu gradul de căpitan – la Primul Război Mondial (1916-1918), cu Regimentul 6 Călăraşi. Gheorghiţă C. Lupescu a fost căsătorit cu Ana Perlea, sora compozitorului şi dirijorului Ionel Perlea.

Scrisoare destinată soţiei, Ana Perlea, datată 19 ianuarie 1910

Din lucrarea lui Barbu Brezianu, mai sus amintită, aflăm că bustul a fost achiziţionat de doctorul D. Gerota. Ulterior, „Fiul câmpului” a fost semnalat de N. Pora în colecţia Muzeului Simu. În 1956, cu prilejul aniversării a 80 de ani ai lui Brâncuşi, în perioada când Muzeul Naţional de Artă pregătea organizarea expoziţiei, „Fiul câmpului” – după cum ne încredinţează D. D. Gerota (fiul doctorului D. Gerota) – încă exista în colecţia văduvei profesorului Gerota; fiind ciobit, el nu a fost însă acceptat de organizatorii expoziţiei. Adeverinţa nr. 1483, aflată în arhivele muzeului, confirmă faptul: „Astăzi 21.11.1956, s-a primit de la dna Gerota, Bucureşti, strada Zidurilor nr. 42, o lucrare a sculptorului Constantin Brâncuşi care ne-a fost împrumutată pentru expoziţia retrospectivă. Lucrarea este în general deteriorată şi spartă în partea de jos. Ss / Elena Urdăreanu.” Restituit, bustul accidentat avea să se spargă cu desăvârşire (relatarea D. D. Gerota).
Sculptura a fost reprodusă de către editura „Jougla” într-o emisiune de cărţi poştale internaţionale.

Portret executat în atelierul lui Ştefan W. Pardos, unul dintre primii fotografi râmniceni

Brâncuşi în România, lucrarea lui Barbu Brezianu, reproduce sculptura, iar alături de aceasta publică un portret din tinereţe a lui Gheorghiţă C. Lupescu, în uniformă militară de călăraşi. Personajul şade pe o bancă bogat decorată, aplecat pe-o parte, sprijinit în sabie. Fotografia a fost făcută cu mai bine de un veac în urmă, la Râmnicu Sărat, în atelierul lui Stefan W. Pardos, unul dintre primii fotografi din urbea noastră. Imaginea ne-a fost pusă la dispoziţie de către domnul Constantin Dinu Mazilu, nepot de soră al lui Gheorghiţă C. Lupescu. Îi mulţumim şi pe această cale.

Gheorghiţă C. Lupescu (stânga)

Casa Lupescu, imagine de epocă

Iată aşadar – pe scurt – istoria unui portret de ţăran din părţile Râmnicului, nepot al plugarului Gheorghiţă Lupescu, primul ţăran în Divanul ad-hoc al Munteniei, la 1857. Închei cu vorbele lui Leon Kalustian, unul dintre cei care i-au cunoscut pe Lupeşti, i-au apreciat şi au scris despre ei:
„O lume de umbre, o lume devorată de anonimat şi hărăzită neanturilor, o lume de vrednicii şi de neprihăniri – fără biografii scrise – ieşită din miraculoasa, inepuizabila şi fertila matrice a acestui neam – ca atâtea în lungul secolelor – care a fost dintotdeauna satul românesc.”