CU CE V-AM GREŞIT?!

Anul acesta se împlinesc 74 de ani de la dezvelirea bustului lui Alexandru Vlahuţă, din faţa Colegiului Naţional care – astăzi – îi poartă numele. La data inaugurării, statuia a luat locul unui havuz ce străjuia răscrucea din faţa Şcolii de băieţi nr. 3 (în prezent anexă a clădirii Colegiului „Al. Vlahuţă”). Interesant este că bronzul a fost turnat cu destui ani înaintea dezvelirii oficiale, dar – aşa cum se întâmplă la noi – treburile au trenat, piedicile nefiind puţine.
Vă supun atenţiei un text apărut în „Foaia Râmnicului” din 5 ianuarie 1932 (număr festiv). Articolul este semnat de Pompiliu Voiculeţ.

CUM RÂMÂNE BUSTUL LUI VLAHUŢĂ?

„Cu multă greutate, străduindu-se câţiva oameni de bine, au putut aduna sumele trebuitoare pentru a se ridica un bust lui Vlahuţă, bust modelat de sculptorul Späthe.
Am scris în acest ziar, încă de pe când bustul era expus la Salonul Oficial, că este o operă reuşită.
Privind bronzul, cei care am avut norocul de a-l cunoaşte pe poetul cu suflet de apostol, ne-am reîmprospătat imaginea plină de blândeţe şi visare a omului atât de modest care a fost Vlahuţă.
Acum, bustul a fost aşezat pe soclul ridicat lângă liceul de băieţi. Cum stă însă pe acest soclu, vede toată lumea: nu numai că soclul este prea îngust faţă de bust dar, ce e mai rău, în partea dreaptă bustul atârnă în afară mult mai mult ca în partea stângă. Parcă ar fi cumpărat „de ocazie” şi potrivit pe soclu de mântuială.
E păcat, mai ales că nu este vorba de un bust comun, ca atâtea altele, ci de o lucrare care şi prin realizare, şi prin dimensiuni mai ales, cerea cu totul un altfel de soclu. Este, desigur, vina sculptorului care trebuia – era dator, pentru el în primul rând – să facă el însuşi schiţa soclului care trebuia să fie doar proporţional cu bustul, cu care face un tot.
Lucrurile sunt prea simple şi prea supărătoare pentru ochi ca să mai insistăm.
Se poate ca acest bust să rămână pentru totdeauna astfel?
Nu vrem să o credem, nu trebuie să se întâmple aceasta. Soclul trebuieşte dărâmat şi ridicat un altul, care să se armonizeze cu bustul, şi astfel vom avea în mijlocul oraşului un monument demn şi de cel pe care vrea să-l imortalizeze, şi de cei care au avut dragoste să-l ridice.
Comitetul de iniţiativă este dator să-şi continuie activitatea şi să găsească, trebuie să găsească, mijloacele pentru îndreptarea acestei greşeli, căci altfel nu vom fi făcut altceva decât o parodie tristă şi un obiect de râs pentru oricine ar veni în acest oraş.
Ştim că însuşi sculptorul Späthe, fiind chemat aici, a recunoscut că s-a săvârşit o greşeală ce trebuieşte îndreptată. De aceea avem toată nădejdea că chipul lui Vlahuţă nu va rămâne suspendat pe un soclu meschin.”.

*

De atunci (1932) au trecut aproape 80 de ani…Înverzit de timp, autorul „României pitoreşti” pare că ne bate obrazul. Ne mustră oare pentru că l-am lăsat atâţia ani cocoţat pe un soclu „meschin”? Sau, poate, fiindcă nu îi mai curăţăm bronzul din când în când?
„Se poate ca acest bust să rămână pentru totdeauna astfel?” se întreba concitadinul nostru de peste timp. Iată că a rămas. Nu pentru totdeauna, ci pentru trei sferturi de veac. Ba, mai mult decât atât, statuia arată – suntem convinşi – mai rău decât la momentul aşezării pe soclu. Ploile şi zăpada, cutremurele şi actele de vandalism au dus-o la decrepitudine. Sigur, asta se întâmplă cu toate monumentele de for public, de la noi sau de aiurea. Problema e că, spre deosebire de noi, râmnicenii, alţii au grijă de statuile lor, în pofida faptului că au mai multe decât noi. La Râmnic nimeni nu îngrijeşte de cele trei busturi ale urbei. Preocuparea faţă de statuile lui Bagdat, Vlahuţă şi Murgoci este sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire! Sunt la cheremul vandalilor.
Până acum, bronzul lui Vlahuţă a fost doborât de câteva ori, s-a încercat mutarea lui şi a fost „decorat” în mai multe rânduri cu sticle goale de băutură. Soclul este utilizat uneori ca suport pentru diverse afişe, electorale sau nu. Numele scriitorului nu se distinge decât din imediata sa apropiere, astfel că trecătorii neobişnuiţi cu fizionomia lui Vlahuţă nu recunosc personajul. Singura „înnoire” de care are parte monumentul este spoirea soclului cu var, ce se petrece odată la câţiva ani buni, de regulă în campaniile electorale. În rest…în ciuda faptului că se găseşte în centrul geografic al oraşului, bronzul de acum 80 de ani rămâne pe mai departe cufundat în uitare şi ignoranţă, ca o fantomă a trecutului. Nu ştiu câţi dintre râmnicenii care trec zilnic pe aici îi aruncă măcar o privire. Vlahuţă însă, cu obrazul sprijinit în mâna dreaptă, aşa cum îl ştim cu toţii, după ce timp de decenii i-a urmărit pe cei de ieri, ne priveşte acum gânditor pe fiecare dintre noi, râmnicenii de azi ce însufleţim vechea stradă Carol. Ne priveşte şi ne întreabă: cu ce v-am greşit?!

VLAHUŢĂ ŞI CASA DE CULTURĂ

Postez de astă dată – pentru prima oară – o imagine „socialistă” a Râmnicului de pe vremuri… O fotografie în care un monument interbelic stă alături de o clădire postbelică, de un gust discutabil. Din 1937, Al. Vlahuţă priveşte gânditor mulţimea. Bronzul a fost modelat de Oscar Spaethe, la dorinţa câtorva boieri râmniceni cu dare de mână: Menelas Chircu, Al. I. Zamfirescu ş.a. Erau cei alături de care Vlahuţă urcase pe valea Râmnicului, până în munţii de sub care râul îşi adună apele. Interesant este că bronzul a fost turnat cu destui ani înaintea dezvelirii oficiale, dar – aşa cum se întâmplă la noi – treburile au trenat, piedicile nefiind puţine. Prin 1932, înainte de dezvelirea din ’37, părerile râmnicenilor despre statuie erau împărţite: „Acum, bustul a fost aşezat pe soclul ridicat lângă liceul de băieţi. Cum stă însă pe acest soclu, vede toată lumea: nu numai că soclul este prea îngust faţă de bust dar, ce e mai rău, în partea dreaptă bustul atârnă în afară mult mai mult ca în partea stângă. Parcă ar fi cumpărat «de ocazie» şi potrivit pe soclu de mântuială”. Aceste frământări nu arătau decât că râmnicenilor le păsa de oraşul lor, de modul în care li se înfăţişa acesta propriilor locuitori, dar şi străinilor.
Din 1960, lui Vlahuţă i s-a alăturat Teatrul Muncitoresc, actuala Casă de Cultură, un imobil a cărui construcţie s-a prelungit pe toată durata anilor ’50. Aşadar, la data fotografiei (sfârşitul deceniului şapte), faţada realist-socialistă domina de aproape zece ani răscrucea din faţa vechiului gimnaziu de băieţi. Imobilul reflectă influenţa arhitecturii sovietice din acea perioadă. După Al Doilea Război Mondial, „lumina venea de la răsărit”, iar repertoriul arhitectural oficial avea să se schimbe. Astfel, clădirea în manieră autohtonă a Teatrului Comunal din grădina publică avea să dispară din geografia oraşului, timp în care, folosindu-se chiar cărămizile rezultate în urma demolării teatrului, se edifica noua construcţie a Casei de Cultură. Noul stil nu era rodul unei evoluţii organice, ca în cazul curentului neoromânesc, ci a fost adoptat ca o componentă a noii ideologii socialiste. Realism socialismul, un concept artistic dezvoltat în Uniunea Sovietică, îşi reclama originile clasice, dar scopul lui nu era acela de a crea o artă accesibilă maselor ci, mai degrabă, o reacţie la adresa arhitecturii occidentale (modernă, cubistă, internaţională) considerată inaccesibilă maselor. Curentul se dorea a fi o reflectare a gustului tradiţional amestecat cu elemente antice, fapt reflectat de lozinca la modă atunci: „Să învăţăm de la clasici!”. De altfel, trecătorul atent observă frontonul clasic – motivul triunghiular lipsit de ornamente care încoronează faţada.
În prezent, Casa de Cultură poartă numele sopranei Florica Cristoforeanu, născută la Râmnic în luna lui florar a anului 1886.
Fotografia ilustrează un oraş patriarhal, cu străzi pavate cu piatră cubică, pe care circulă mai mulţi biciclişti decât automobilişti. Câtă diferenţă faţă de prezent! În spatele scuarului cu statuia lui Vlahuţă se află un alt scuar verde, dispărut în anii ’80. Azi locul e înţesat de automobile. De o parte şi de alta a clădirii, privirea alunecă de-a lungul străzilor Amurgului (fostă Elisabeta Doamna) şi Tudor Vladimirescu (fostă Carol I). Pe cea din urmă, clădirea din plan îndepărtat a adăpostit o bucată de vreme, între războaie, Căminul Cultural.
Imaginea a fost făcută după-amiaza târziu, iar fotografa (o oarecare Valentina Giurgianu) s-a cocoţat pe ceva, cadrul nefiind luat de la nivelul străzii.