Arhiva

Archive for Noiembrie 2011

GRĂDINA PUBLICĂ, 193…

22/11/2011 1 comentariu

Anul 193… E o zi de vară, iar un fotograf s-a oprit în grădina publică a unui mic oraş de provincie, capitala unui judeţ de la curbura Carpaţilor. E amiază şi grădina e toropită de văpaia anotimpului, iar puţinii orăşeni pe care miezul zilei i-a prins în grădină caută umbra şi răcoarea. În mijlocul unu petic de verdeaţă şi a unui havuz, o ţâşnitoare pricăjită împrăştie câţiva stropi de apă. În rest, uscăciune. În ciuda caniculei, fotografii au succes. În decor văratic, ascuns îndărătul unui aparat de format mare cu burduf ori a unui modern „Leica”, omul cu camera obscură vânează (mai ales la sărbători) râmniceni dornici să-şi imortalizeze chipul. Fotograful are succes deoarece, spre deosebire de pictură, fotografia se poate acoperi de sărutări şi se poate trimite în plic persoanei iubite.
La bufetul teatrului, câţiva muşterii fac politică la o „delicioasă bere Bragadiru”. Liberali sau conservatori, regalişti ori republicani, cu toţii se bucură de licoarea rece şi de umbra zidurilor vechiului Teatru Comunal. Dacă e duminică, fanfara Regimentului de Infanterie din oraş le-ncântă auzul.
Cu mulţi ani în urmă, Emilian Constantinescu, fost absolvent al gimnaziului de băieţi din oraş, revine în oraş şi „fotografiază” în cuvinte grădina publică. Să-i dăm cuvântul:

După câţiva ani de aspră rătăcire prin alte meleaguri ale ţării, venisem – în vara aceasta – pentru un popas mai îndelung în oraşul copilăriei.
Mişcat de freamătul impresiilor şi obosit, parcă, de povara amintirilor m-am aşezat pe o bancă din grădina publică. După-amiaza era senină, caldă şi însorită. Din când în când câte o frunză se clătina şi cădea, cu zgomot molcom, la pământ.
Încet, încet, aleea, pustie la venirea mea, începu să se însufleţească. Singuratici sau în grup, râmnicenii îşi făceau plimbarea cotidiană.
Nu m-a cunoscut şi n-am cunoscut pe nimeni. Era lumea cea nouă, ce se ridicase în răstimpul lipsei mele. Astfel grădina, în aparenţă aşa de animată, era pustie pentru mine. Şi-atunci, în amarul izolării, au prins să se înfiripe icoane din altă vreme, figuri trecute demult în lumea rece a umbrelor. Mă vedeam şi eu, copil sau adolescent, pe aceeaşi bancă, pe aceeaşi alee, dar în alt decor, sub privirea altor ochi.

Mulţumiri distinsei doamne Nicoleta Leu, cea care mi-a pus la dispoziţie imaginile.

Anunțuri

FELINAR PRINTRE MORMINTE

14/11/2011 10 comentarii

Paseist incurabil şi arhivist în toate cele, îmi plac la nebunie vechiturile de toate felurile, în special cele cu o vârstă mai mare de cincizeci de ani, de pe vremea regilor unei ţări frumoase, la marginea continentului. Mă desfăt întotdeauna cu o hartă, o fotografie, o pictură, o mobilă ori o casă din alte vremuri, peste care timpul a aşternut liniştea misterioasă a trecutului. În spatele acestor obiecte de altădată, caut oamenii care le-au însufleţit, caut lumea în care au trăit, au iubit şi pe care au luat-o cu ei atunci când au plecat…
La Râmnic, scotocesc după oraşul de odinioară, din epoca interbelică de pildă, cu atmosfera sa colbuită, trăsurile de la gară, prăvăliile de pe strada Victoriei, casele boiereşti şi oamenii, mai ales oamenii aceia rafinaţi, cu idealuri înalte, sufocaţi de propriul oraş, de propria ţară.
Vagabond prin oraş, încerc să-mi alcătuiesc, încetul cu încetul, o colecţie de colţuri (încă) frumoase, dincolo de timp, orori şi fatalităţi. Naufragiez pe insule de ieri, într-un arhipelag gata să se scufunde sub povara prezentului. Mă însoţeşte un aparat de fotografiat cu care surprind vechiturile apărute în cale.
Era o după-amiază de toamnă când, căutând o altă faţă a oraşului, în cimitir am descoperit cu satisfacţie o vechitură demnă de toată admiraţia. Străjuind somnul unui râmnicean din alte timpuri (mai bune, mai rele?), un felinar m-a atras şi m-a făcut să-l fotografiez. Mă gândeam la rostul acestuia în apropierea mormântului. Era acolo pentru a lumina drumul către lumea de dincolo. O luminiţă în noapte, ca un obiect din lumea de ieri, rămas, în mod insolit, în lumea de azi. Nu ştiu dacă în prezent felinarul mai arde în întunericul nopţii. Probabil că nu. El rămâne însă o „frântură” din geografia de odinioară a Râmnicului, când felinarele alungau negura, cel puţin pe străzile centrale. În acelaşi timp, felinarul imortalizat e o lucrare de artă, dezvăluind meşteşug în prelucrarea fierului forjat.
Poate am părut excentric unora din cei care m-au văzut fotografiind felinarul din cimitir. Dar, nu am făcut decât să-mi urmez imboldul de a căuta în lumea de azi urme ale lumii de ieri. Am căutat şi…cred că am găsit.

Categorii:Nostalgie

PODUL DIN PLANTAŢII

13/11/2011 5 comentarii

Podul din Plantaţii – o lucrare inginerească apărută după construirea noii staţii feroviare din oraş (1897). Mutarea gării mai aproape de oraş, la capătul dinspre răsărit al noului Bulevard al Gării, a presupus şi modificarea traseului căii ferate. Acest lucru a impus supraînălţarea Şoselei Puieşti şi construirea „Podului din Plantaţii”. Acolo unde în prezent se găsesc relicvele unor fabrici, se întindeau odinioară plantaţii (între arestul preventiv şi cimitir).
Podul era construit din grinzi de oţel îmbinate cu nituri. O singură linie (neelectrificată) subtraversa podul. Imaginea este luată într-o zi de primăvară, la ceasul macilor înfloriţi, aflaţi de o parte şi de alta a căii ferate. Câţiva râmniceni traversează podul, iar unul mai îndrăzneţ s-a cocoţat pe tăblie, dornic să nu treacă neobservat. Un efort de imaginaţie şi… pufăind, o locomotivă se iveşte pe sub această lucrare inginerească de-acum mai bine de o sută de ani, apropiindu-se de gară. Cadrul inspiră calm, curăţenie, dar şi senzaţia de trăinicie a lucrului bine făcut.

Azi, podul este altul. Odată cu dublarea şi electrificarea căii ferate, podul a fost transformat. De fapt, întreg peisajul s-a modificat, locul vechilor plantaţii fiind luat de ceea ce în era comunistă se numea „platforma industrială”. Calmul, curăţenia şi ideea de trăinicie au dispărut, lăsând locul provizoratului, urâtului şi paraginii. Podul de altădată a atras privirea iscoditoare a unui fotograf. Podul de astăzi, înecat de buruieni, gunoaie şi brazde rezultate în urma scoaterii traverselor de cale ferată, mai atrage pe cineva? Doar câţiva câini vagabonzi mi-au fost alături când am imortalizat podul.

Ilustrata cu „Podul din Plantaţii” mi-a fost pusă la dispoziţie de Nicoleta Leu. Mulţumiri.

Categorii:Memorie