Archive

Posts Tagged ‘Leonida Negrescu’

LICEUL „REGELE FERDINAND”, ANII ’30

22/01/2011 5 comentarii


Pe la începutul anilor ’30 ai veacului din urmă, un fotograf s-a oprit pe Strada Carol, în faţa Liceului de Băieţi „Regele Ferdinand”. Alături de Banca Naţională, Şcoala de Băieţi Nr. 3 şi câteva case frumoase, clădirea liceului făcea fala Străzii Carol I, o stradă burgheză, cu oameni înstăriţi, cu şcoli şi instituţii de cultură, ce lega centrul urbei de mahalalele din sud.
Clădirea vechiului gimnaziu este proiectată de Leonida Negrescu, arhitectul care a plănuit şi Casa Lupescu de pe strada omonimă. Susţinut de un soclu de calcar, edificiul ne atrage atenţia prin corpul central, decroşat şi supraînălţat, ce are aplicat, pe muchii, simbolul judeţului de altădată, binecunoscutul căluţ de Râmnic. Va fi fost o vreme în care caii erau fala acestor locuri, cu precădere a celor de la obârşia râului Râmnic. Să ne reamintim că, în urmă cu mai bine de un veac, Nicolae Grigorescu a eternizat cu penelul caii Bisocăi. Simion Mehedinţi spunea în acest sens: „Cine caută rasa veche a cailor noştri să nu-şi piardă vremea cu grajdurile din Bucureşti, ci să se ducă în munţii de la Bisoca”. Sunt cuvintele unui român care şi-a cunoscut şi – mai ales – şi-a simţit pământul natal mai bine decât oricare altul.

În ultimii ani ai celui de-al XIX-lea veac, râmnicenii doreau transformarea bibliotecii gimnaziului în bibliotecă publică. În acest sens organizau serate literar-artistice în folosul bibliotecii. Ele se ţineau în amfiteatrul gimnaziului, iar amfitrioane erau doamnele din protipendada oraşului. Astfel, într-o seară de ianuarie a anului 1896, doamnele E. Ciornei, Virginia C. Datculescu, Victoria C. Iorgulescu şi Constanţa I. Oroveanu şi-au dat concursul pentru organizarea unei serate de acest fel. Doamna Ciornei a interpretat cu multă măiestrie, la pian, Rapsodia a XI-a de Liszt, doamna Constanţa I. Oroveanu a încântat auditoriul cu romanţa „Bal d’oiseau”, fiind acompaniată la pian de doamna Victoria C. Iorgulescu, iar doamna Virginia C. Datculescu a încheiat în mod strălucit serbarea cu „Alergarea după noroc”. Domnii nu s-au lăsat mai prejos: profesorul Filip a executat la vioară o „Fantezie” de Dammé, fiind acompaniat la pian de Constanţa I. Oroveanu, Mircea I. Pella a declamat patru monologuri, între care mare succes a avut „Eu poruncesc”. Profesorul Râşcan a deschis focul cu lecturi din Vlahuţă şi Coşbuc, iar profesorul Ştefan D. Popescu (directorul gimnaziului) a întreţinut câteva momente publicul cu câteva obiceiuri din viaţa chinezilor.
Domnişoara A. Popescu, sora directorului, oferea programe vizitatorilor care, cu multă plăcere, puneau în săcuşorul, menit a mări fondul bibliotecii gimnaziului, costul programei.
Constantin Datculescu a oferit gratuit imprimarea publicaţiilor, între care afişele pe mătase colorată vor fi fost o plăcută amintire pentru participanţi.


Gimnaziul de Băieţi „Vasile Boerescu”, imagine antebelică. Imobilul avea un sigur nivel. După Primul Război Mondial, va fi adăugat etajul, iar corpul central va fi înălţat. Vechiul gimnaziu se va transforma în Liceul de Băieţi „Regele Ferdinand”.

Colegiul a fost cârmuit de-a lungul timpului de oameni de spirit precum Ştefan Popescu, Gogu Alexandrescu sau Stelian Cucu. Primul, deşi licenţiat în matematici, şi-a dat doctoratul în geografie la Leipzig, cu o teză despre evoluţia văii Oltului. Director al gimnaziului între 1894 şi 1899, devine în 1904 primul profesor al proaspetei înfiinţate catedre de geografie de la Universitatea din Iaşi. Lecţia inaugurală s-a intitulat „Locul geografiei între ştiinţe.” Moartea prematură, intervenită în anul 1911, a curmat o activitate rodnică şi deosebit de promiţătoare.
Gogu Alexandrescu a înlesnit mai multor iubitori de frumos o expoziţie de tablouri, scoarţe româneşti, schiţe, documente domneşti, fotografii, porţi de lemn cu incrustaţii de pe valea Râmnicului. Colecţionarii erau Menelas Chircu, Petre Antonescu şi Alexandru I. Zamfirescu, toţi fii ai oraşului. Octavian Moşescu, fost elev al gimnaziului, scria în „Oaspeţi de altădată”: „Pentru un oraş de provincie, expoziţia a luat proporţiile unei neaşteptate manifestări artistice”.

Stelian Cucu îşi leagă numele de de cel al revistei „Glas tânăr”(1932-1941) ce „va fi consacrată exclusiv producţiunilor de literatură, artă, ştiinţă şi nu se va face ecoul vreunui curent literar sau artistic exclusivist”, ci va tinde către „frumos, adevăr şi bine”. Ideea de „atelier de ucenicie” se respectă, întrucât, pe lângă „articole scrise de persoane mature”, coloanele „au fost puse numai la dispoziţia elevilor”, ce „şi-au încercat pana lor în poezie…, schiţă…, critică…, informaţiuni de ordin ştiinţific şi tehnic”, nelimitându-se la programă.
Revenind la clişeul interbelic, remarcăm lipsa totală a vegetaţiei în grădiniţa din faţa liceului, gardul din lemn al unei proprietăţi (în dreapta) şi, în stânga, o mică parte din havuzul existent la acea dată în faţa Şcolii de Băieţi Nr. 3 (clădire legată azi de cea a liceului printr-un vestibul). În locul acestui havuz, în primăvara anului 1937, se va dezveli bustul lui Al. Vlahuţă.
Ca de fiecare dată, câteva personaje animă scena. Sunt trecători care s-au oprit în loc, atenţi la omul cu camera obscură. Printre ei şi trei elevi în uniformă. Cum spuneam şi cu alt prilej, indiferent de cine era fotograful şi oricât de departe te-ai fi aflat, nu trebuia scăpat prilejul de a fi imortalizat. Era, la urma urmei, singura dovadă că ai fost prezent în acel spaţiu şi în acel timp…

PALATUL FISCAL

21/02/2010 13 comentarii

Am scanat imaginea de mai sus dintr-un album monografic al Râmnicului, apărut în 2005. Legenda care însoţeşte fotografia conţine mai multe greşeli. În primul rând, denumirea: Casa Gheorghiţă Lupescu. Cel care a ridicat casa a fost Constantin Lupescu, fiul lui Gh. Lupescu. Deci, denumirea corectă este Casa Lupescu (Constantin). Arhitectul nu este Anghel Saligny (nici nu era arhitect, era inginer), ci Leonida Negrescu, care a construit un imobil geamăn în Bucureşti, pe Str. Batiştei, pentru primarul capitalei, Procopie Dumitrescu. Soarta a făcut ca, dintre cele două case, astăzi să se păstreze doar cea de la Râmnicu Sărat.
„În 1901 locuieşte câteva zile aici regele Carol I”, afirmă autorii. De fapt, regele n-a „locuit” niciodată în casa familiei Lupescu, ci doar a înnoptat în noaptea de 28-29 septembrie 1901, cu prilejul popasului la Râmnicu Sărat, prilejuit de nişte manevre militare desfăşurate în judeţ.

Potrivit autorilor albumului, casa este „o adevărată bijuterie a arhitecturii româneşti”. Că este într-adevăr o „bijuterie” suntem de acord, dar că ea aparţine arhitecturii româneşti, ne îndoim. Leonida Negrescu nu a făcut decât să imite arhitectura franceză, la modă în epocă, copiind până în cele mai mici detalii vreo vilă de pe malurile Senei. De altfel, era cel de-al doilea arhitect român (după Ion Mincu) cu diplomă la Beaux Arts Paris, luată în anul 1887. Fiind un timp arhitect şef la Ministerul de Instrucţie, a proiectat mai multe şcoli, printre ele şi gimnaziul râmnicean, azi Colegiul „Al. Vlahuţă”. Aşadar, casa de pe Str. Gh. Lupescu nu are nimic în comun cu arhitectura românească, cu stilul naţional inaugurat de Ion Mincu în 1886. O foarte succintă caracterizare arhitecturală poate fi citită în cartea mea, „Râmnicu Sărat – itinerar subiectiv”, la pag. 115: „Imobilul se face remarcat printr-o bogată ornamentaţie, prin elementul central scos în relief din planul faţadei, ce prezintă la partea superioară un fronton cu timpanul decorat cu motive vegetale. Golul în plin cintru al intrării este încadrat de pilaştri, iar deasupra are o amplă ornamentaţie în ipsos, din care se remarcă două cornuri ale abundenţei. Un belşug propriu uneia dintre cele mai avute familii din târgul Râmnicului”.

Singurul detaliu «românesc» ar putea fi considerat cartuşul decorativ de sub fronton, inscripţionat cu un tip de literă pe care tot Ion Mincu l-a inventat pornind de la alfabetul slav, folosit în vechile biserici medievale româneşti. Inscripţia „PALATUL FISCAL” va fi apărut deasupra intrării după ce casa a fost vândută Ministerului de Finanţe (în 1927), şi nu „donată primăriei oraşului”, cum susţin monografii albumului mai sus amintit.