Archive

Posts Tagged ‘Nicolae Gâlcă’

„Zile de sânge şi durere!…”

03/02/2014 2 comentarii

Râmnic, aer, watermark

Azi am pus mâna pe cea mai veche imagine aeriană a oraşului. Pentru ea trebuie să le „mulţumim” ofiţerilor germani din Primul Război Mondial. De ce? Pentru că ei fotografiau teritoriile ocupate din avion.

Râmnicul a fost ocupat în decembrie 1916, în urma celei mai mari bătălii din perioada retragerii (Weihnasschtlacht – „Bătălia de Crăciun”). Pe 27 decembrie, după-amiaza, trupele germane au pătruns în oraş prin cele trei bariere din sud, în timpul luptelor oraşul fiind bombardat, Teatrul Comunal, Palatul Administrativ şi Şcoala Primară Nr. 3, suferind pagube.

Fotografia cuprinde o treime din oraşul de acum (aproape) un veac, de la Gimnaziul de Băieţi (în stânga) până la Biserica „Sf. Parascheva” (în dreapta), pe direcţia sud-nord. Pe direcţia vest-est, cadrul cuprinde aproape întreaga întindere a oraşului, de la râul Râmnic până la Bulevardul Matei Basarab. În partea de sus se vede vechiul pod peste Râmnic, aflat în dreptul Străzii Pieţei, iar în extremitatea de jos, în stânga, Arestul Preventiv, temuta închisoare politică de mai târziu. Se disting foarte bine străzile tăiate la finele veacului anterior (XIX): Bulevardul Prefecturii (azi Ion Mihalache), Strada Domnească, Strada Gheorghiţă Lupescu şi Strada Drăgăicii. Bulevardul Matei Basarab (cel mai lung) e paralel cu marginea de jos a cadrului. La răscrucea cu Strada Domnească se observă o casă existentă şi astăzi.

Fotografia cuprinde cinci dintre cele opt biserici existente la acea dată: „Sf. Parascheva”, „Sf. Ion”, „Adormirea Maicii Domnului”, „Sf. Voievozi – Câţa” şi „Robeasca”. Ochiul iscoditor remarcă cu uşurinţă Palatul Administrativ şi de Justiţie (centru-stânga), Teatrul Comunal (în grădina publică), Gimnaziul „V. Boerescu” (azi Colegiul „Al. Vlahuţă”) ori vechea mănăstire de la piaţă. Câteva case particulare boiereşti punctează geografia oraşului: Casa Lupescu (azi în paragină), Casa Iteanu (azi Poliţia Municipală), Casa Chircu (azi cârciumă şi – parţial – bancă), Casa Damian (azi Parchet), Casa Protopopescu (azi hotel şi restaurant), Casa Dicescu. Pe locul unde se află azi cel mai mare magazin universal (Kaufland) se găsea Regimentul de Infanterie 49, ai cărui soldaţi s-au jertfit în luptele de la curbura Carpaţilor.

Din aer nu se vede nenorocirea abătută asupra oraşului odată cu ocupaţia germană., cruntă pentru râmniceni. „Pe la hanuri, pe duşumelele odăilor goale şi igrasioase, cu geamurile sparte, prin care şuieră vântul a deznădejde şi a moarte, prin grajdurile aşternute cu paie râncede şi bălegar, pe sub şoproane putrezite, în curţi fără zăplazuri, pretutindeni se adăpostesc nefericiţi sinistraţi ai groaznicului război” (V. Dimitriu, „Râmnicul sub ocupaţie”). Trecuse vara în care prefectul Nicolae Gâlcă, „cu glasul sugrumat de emoţie”, vestise mobilizarea din balconul Palatului Administrativ. Erau departe zilele în care autorităţile, ofiţerii şi poporul sărbătoreau, printr-un banchet pe terenul de sport din spatele Teatrului Comunal, plecarea pe front. Clipele de mândrie şi înălţare sufletească fuseseră înlocuite cu suferinţa şi agonia războiului. Jafuri, devastări, distrugeri, violuri, alungarea locuitorilor din case, confiscări, rechiziţii forţate de ouă, lapte, păsări şi vite, a localurilor instituţiilor publice, şcolilor şi bisericilor, transformate în grajduri, cazărmi, spitale de campanie. „Zile de sânge şi durere!…”, cum spune acelaşi Victor Dimitriu.

Presa şi-a încetat activitatea, clopotele au fost topite pentru turnarea tunurilor, străzile au primit denumiri germane. S-a înfiinţat o poliţie militară – „Militar Polizei Meister” şi două tribunale – „Feldgericht” (pentru delicte între civili şi militarii armatelor de ocupaţie) şi „Kriegsgericht” (pentru delicte şi crime politice). Comandatura germană (căpitanul Rhode) alegea autorităţile locale, primarul oraşului fiind în acea perioadă Constantin David.

Slujbele pentru ocupanţi se ţineau la „Cuvioasa Parascheva”, iar spectacolele la Teatrul Comunal, reparat şi consolidat în această perioadă. Un nou aparat de proiecţie a fost instalat la cinematograful din Strada Victoriei.

În concluzie, acest cadru aerian inedit şi rar este extrem de valoros pentru cel ce vrea să înţeleagă geografia oraşului de pe Râmnic, aflat la răscruce de vânturi şi de armate, într-o zonă „balama” a istoriei, soarta fiindu-i nu de puţine ori hotărâtă de alţii. Un raport din vara lui 1919, consemna „războiul a lăsat asupra oraşului nostru urme foarte adânci; tot ce fusese construit în decursul a 40 de ani de linişte, a fost dezorganizat şi distrus”. (V. Nicolescu – „Un colţ de Ţară Românească, judeţul Slam-Râmnic, 2008”.

RATHAUS

23/01/2010 4 comentarii

E o după-amiază calmă de vară a anului 1917. Pe străzile Râmnicului, lumea caută umbra castanilor şi cişmelele de la răspântii. În capătul de apus al Străzii Primăriei, un ofiţer german îşi potriveşte aparatul de fotografiat pentru a imortaliza clădirile ce flanchează latura de sud a străzii. Este vorba – în prim plan – de un imobil cu etaj, cu deschideri în plin cintru, sub streaşina căruia scrie cu litere de-o şchioapă – PRIMĂRIA. Un balcon din fier forjat însoţeşte cele trei deschideri de la etaj, iar un atic trapezoidal cu un orologiu fixat în deschiderea lucarnei completează clădirea. În plan secund, până în Strada Constantin Brâncoveanu, se succed câteva prăvălii.
Ofiţerul are tot interesul să fotografieze imobilul din Strada Primăriei, atâta timp cât acesta nu mai adăposteşte Primăria oraşului, ci comandamentul armatei germane. Încă din decembrie 1916, de când Râmnicul a fost ocupat, germanii şi-au instalat birourile în Primărie, au evacuat funcţionarii şi nu au mai permis localnicilor să calce în local, nici chiar primarului, Al. Nica. Primăria funcţionează acum nu departe de vechiul loc, în casa lui Ion Teodorescu, pe aceeaşi stradă.
Din însemnările celor ce au trăit acele zile, aflăm că germanii erau atraşi de ţiganii de prin mahalalele oraşului sau din satele din împrejurimi, pe care-i fotografiau ori de câte ori li se ivea prilejul. Imortalizarea acestora în pielea goală era amuzantă pentru ocupanţi. În mai multe rânduri i-au silit pe ţigani să facă baie într-o sală improvizată în care înghesuiau la un loc femei, bărbaţi şi copii. Al. Nica, edilul din acea vreme, menţionează că „Acest soi de igienă nemţească îngrozise populaţia în aşa fel, că la vederea santinelelor într-o stradă, femeile şi copiii ţipau, dând alarma că vin hingherii să-i ducă la baie, căci în afară că nesocoteau morala, pe gerurile de iarnă, erau siliţi să se îmbrace şi să se dezbrace într-o sală comună şi fără a fi încălzită. Cu sistemul acesta de îmbăiere, mulţi, în loc să se cureţe de impurităţi, s-au curăţat de zile.”
Victor Dimitriu, gazetarul de la „Foaia Râmnicului” şi „Acţiunea”, rememora la începutul anilor ’30 perioada de ocupaţie, amintind zilele „de sânge şi de durere” din 1916 şi 1917. De la extazul mobilizării din 1916, anunţată „cu glasul sugrumat de emoţie” de prefectul Nicolae Gâlcă din balconul Prefecturii, până la agonia oraşului „plin de refugiaţi, ca o cetate asediată” mirosind a deznădejde şi moarte, drumul nu a fost prea lung. „Au rămas, în târgul înfrigurat şi aiurit, numai bătrânii, femeile şi nevârstnicii, gloata nevolnică sortită să înfrunte chinuitoarea ameninţare a zilei următoare, desluşită în vedenia cumplită a înverşunatei înaintări vrăşmaşe”, aflăm de la acelaşi talentat ziarist.
Revenind la fotograful nostru, iată-l aşadar în colţul grădinii din faţa halei de carne, luând în vizor imobilul în care-şi desfăşoară activitatea comandamentul armatei de ocupaţie. Observând intenţia militarului, câţiva localnici se strâng în faţa intrării, dornici să fie fotografiaţi. În acelaşi timp, doi trecători traversează strada şi se îndreaptă către grup. Este momentul în care neamţul apasă pe declanşator, nemurind realitatea cotidiană a unei clipe. Imaginea, călătoare prin timp, nu poate decât să ne tulbure şi să ne proiecteze temporal în atmosfera de altădată a unui orăşel de provincie, aflat într-un moment greu al istoriei sale.