GOOD TIMES, NO CARS…

„Good times, no cars!…” exclamă tipul din faţa mea la vederea unor imagini cu Bucureştii de altădată. Sunt în capitală, iau masa într-un restaurant de pe Bulevardul Elisabeta, iar de cealaltă parte a mesei e un german interesat de câteva reproduceri ale unor fotografii de secol XIX pe care tocmai le-am luat dintr-o librărie centrală.
Spre deosebire de mine, atent în special la clădiri şi la atmosfera de epocă, neamţul e atras de liniştea străzilor nestrăbătute de automobile. Avea să mai treacă ceva timp până la inventarea acestora, imaginile datând cu precădere de la jumătatea celui de-al XIX-lea veac. Iar dacă privitorul de azi e neamţ, tot unui germanic i se datorează şi fotografiile panoramice, un anume Ludwig Angerer, farmacist austriac, sosit în capitală odată cu trupele austriece implicate în Războiul din Crimeea.
Dar nu despre Bucureştii de odinioară vreau să vorbesc aici, ci despre oraşul aflat la răscruce de vânturi, pe care nimeni nu s-a învrednicit să-l fotografieze până la apusul veacului XIX, Râmnicu Sărat. Abia atunci, în trecere prin oraş, Alex Antoniu a luat câteva cadre pentru Albumul României.
Am primit azi o ilustrată cu „inima” oraşului, adică Palatul Administrativ al judeţului de odinioară. Mai am şi altele… E un cadru luat într-o zi de vară, la amiază. Punctul de staţie e în mijlocul Bulevardului Neculeşti (azi Str. N. Bălcescu), în dreptului Cercului Militar care la data fotografiei nu exista (el va apărea pe harta oraşului în 1931). Trotuarul din dreapta este străjuit de un gard de lemn (câţi dintre noi apelează la acest nobil material pentru gard?) ce împrejmuieşte curtea dispensarului antituberculos, o clădire care pe vremuri aparţinea boierilor Neculeşti, una dintre cele mai bogate stirpe râmnicene. Meritul înfiinţării dispensarului era al medicului Lazăr Dicescu, prefectul judeţului între 1931 şi 1932.
În jurul scuarului amenajat de Constantin Lupescu, primar liberal de Râmnic la începutul secolului trecut, fotograful a surprins câţiva râmniceni cu treabă la stăpânire… În stânga, o trăsură-şi aşteaptă clientul. Niciun automobil nu-şi făcuse probabil simţită prezenţa în geografia oraşului de pe Râmnic. Azi, scuarul e doar amintire, iar de jur-împrejurul palatului roiesc automobilele. Am progresat. Oraşul se modelează în prezent în funcţie de trafic, de automobil. Se lărgesc bulevarde, se amenajează parcări, se face mai mult loc pentru maşini. Şi nu vorbesc de Râmnic, ci de oraş în general. Spaţiile verzi dispar pentru a face loc parcărilor. Trotuarele au devenit neîncăpătoare, pe ele bătându-se pietonii şi autoturismele. Cu atât mai reconfortant este un astfel de cadru din geografia de odinioară a urbei, un instantaneu dintr-o altă lume, calmă, tihnită, în care un birjar îşi aşteaptă cuminte muşteriul.
Odinioară străzile erau ale oamenilor, iar târgoveţul care traversează piaţeta ilustrează cum nu se poate mai bine acest lucru. Fără teama de a fi surprins de vreun bolid, omul se-ndreaptă spre Prefectură. Sau poate doar străbate oraşul? Tot odinioară, strada îmbia la plimbare. Aşa cum se observă în această imagine din urmă cu o sută de ani, materialele de construcţie folosite la amenajarea străzii erau de cea mai bună calitate. Bulevardul pavat cu piatră magmatică este însoţit de trotuare largi dalate, cu borduri solide din granit. O să spuneţi că era totuşi principalul bulevard din judeţ. Aşa este, dar erau destule alte străzi amenajate în această manieră. Cel puţin cele centrale respectau acest model.
Aşadar, o imagine văratică, un peisaj cu inima urbei de altădată, animat de concetăţenii noştri care – spre deosebire de noi – trăiau într-un spaţiu neconfiscat de automobile şi se plimbau în tihnă pe străzile umbrite ale unei vechi aşezări de provincie, savurând din plin atmosfera începutului de secol.

METAMORFOZE URBANE

Palatul Administrativ şi de Justiţie al judeţului Râmnicu Sărat la cumpăna secolelor

Universul literar, 1901

Ziua Republicii… şi un an de RETRO-RÂMNIC. Am ales să postez o succesiune de imagini cu „brandul” oraşului, Palatul Administrativ şi de Justiţie. Pe mai toate pliantele, albumele, monografiile dedicate Râmnicului apare această clădire în stil Beaux Arts, apărută în geografia oraşului la cumpăna veacurilor XIX şi XX. Judeţul de la curbura Carpaţilor nu avea un imobil reprezentativ care să adăpostească instituţiile importante. Din această pricină, în ultimul deceniu al celui de-al XIX-lea veac, autorităţile, sprijinite de unii politicieni locali, au hotărât să ridice un palat pe vechiul fief al boierilor Neculeşti. Maniera în care a fost înălţat este una eclectică de factură academică franceză. Parterul, cu golurile în plin cintru, susţine nivelul superior al palatului, etajul, tratat în stil corintic. Faţada este dominată de corpul central cu trei travee, decroşat şi supraînălţat peste
cornişa generală a volumului, prevăzut cu un atic acoperit de o cupolă cu baza pătrată, învelită cu ţigle de zinc dispuse sub formă de solzi. Intrarea este evidenţiată printr-o scară monumentală, încadrată de două felinare frumos lucrate de meşteri din Bucureşti. Elementele de colţ sunt decroşate, mai scunde decât corpul central şi acoperite de cupole trapezoidale cu lucarne. Palatul formează cap de perspectivă la străzile Nicolae Bălcescu şi Ion Mihalache.

Palatul Administrativ în perioada antebelică (se vede scuarul amenajat de C. Lupescu)

În privinţa celor care au contribuit la ridicarea clădirii, aflăm că: „întreprinderea construcţiunei palatului administrativ şi de justiţie al judeţului Râmnicu Sărat s-a adjudecat şi aprobat asupra d-lui E. Keller”. (Gazeta Săteanului, iulie 1895). Arhitecţii au fost Filip Xenopol şi Constantin Băicoianu. Şcolit în Germania, Xenopol ne-a lăsat o clădire de o remarcabilă valoare artistică, o adevărată emblemă a oraşului nostru.
De-a lungul timpului, palatul a văzut multe… regi, principi moştenitori, prinţese, generali, răscoale, mobilizări generale, mitinguri ş.a.

Palatul Administrativ în preajma Primului Război Mondial. Clişeu de bună calitate, dar încadrarea lasă de dorit: prea mult paviment şi prea puţin cer…

Prima imagine e de pe la 1901, când regele Carol, însoţit de principele Ferdinand şi principesa Maria, a călcat pragul palatului, cu prilejul unor manevre militare desfăşurate în judeţ. Urmează imagini ante şi interbelice, în care se observă scuarul amenajat de Constantin Lupescu în faţa clădirii în primii ani ai secolului trecut. În deceniul patru, în scuar a fost instalat bustul lui Al. Tătăranu, prefect liberal de Râmnic la sfârşitul veacului XIX. N-a stat prea mult acolo, în 1948 fiind înlăturat de puterea proletară. Trist e că azi nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu el. S-a păstrat doar o bucată din soclu, aflată azi în curtea muzeului local. În locul lui Tătăranu a apărut un monument închinat ţăranilor de la 1907, dispărut între timp, odată cu îndepărtarea peticului de verdeaţă din faţa vechii prefecturi. Marmura comemorativă a acestui monument se găseşte azi pe faţada clădirii, pe aripa din dreapta.

Palatul în anii ’30, cu bustul lui Al. Tătăranu în faţă.

Imagine candidă… trei copii de vârste diferite nu scapă ocazia de a fi imortalizaţi

Sfârşitul anilor ’30; războiul bate la poartă…

„Sfatul Popular al Raionului Râmnicu Sărat” este titulatură proletară de după 1947 (abolirea monarhiei). E de neacceptat ca oamenii muncii de la oraşe şi sate să muncească într-un palat. Încă n-a fost instalat monumentul comemorativ al răscoalei de la 1907. Orologiul a dispărut din lucarna centală, iar felinarele elegante au fost înlocuite cu globuri.

Locul scuarului de alătadată a fost luat ce caii-putere ai bolizilor de lux. La şedinţele de consiliu, mădularii locali îşi etalează ostentativ limuzinele de zeci de mii de euro.
Odată cu instaurarea republicii populare, la 30 decembrie 1947, peisajul urban se trasformă. De exemplu, ceasul din lucarna cupolei centrale este înlocuit cu stema RPR. Analizând ilustratele succesive ale aceleiaşi clădiri, vom constata o încărcătură ideologică diferită, în funcţie de regimul politic existent în momentul realizării fotografiei. Puterea politică se exprimă, printre altele, şi în peisajul urban, regimul căutând să-şi afirme şi să-şi legitimeze autoritatea prin controlul simbolic asupra geografiei urbane. Astfel, schimbarea ordinii politice survenită la jumătatea secolului trecut, în urma căreia românii au pierdut mai tot ce câştigaseră între 1918 şi 1938, a însemnat şi o reconfigurare a spaţiului urban. Dispar unele monumente şi apar altele, se schimbă numele instituţiilor, ale unor străzi, sunt înlocuite simbolurile heraldice. Prin desfiinţarea judeţelor, Prefectura se transformă în „Sfatul Popular al Raionului Râmnicu Sărat”, după cum vedem într-o imagine din anii ’50. Se anulează memoria colectivă a orăşenilor şi, în acelaşi timp, se inculcă mentalităţi în conformitate cu ideologia oficială. Anii ’50 i-au obligat pe oameni să se camufleze în haine proletare, salopete albastre, sandale, şepci ceferiste.

Palatul Administrativ la începutul anilor ’60. Se observă monumentul răscoalei de la 1907 şi – în lucarna din centrul cupolei – stema Republicii Populare Române

Un nou scuar apare în faţa Sfatului Popular. În mijlocul lui – obeliscul dedicat ţăranilor de la 1907

Anii ’70

Revenind la succesiunea fotografiilor cu palatul de secol XIX, observăm că de-a lungul timpului clădirea a pierdut unele ornamente, cel mai bun exemplu în acest sens fiind luminile, mai precis felinarele ce flancau intrarea monumentală, cu trepte de marmură. Ele au dispărut unul câte unul, începând probabil cu vremurile tulburi ale Primului Război Mondial. În anii ’70, două felinare din fier forjat sunt fixate pe perete, de o parte şi de alta a intrării. Sunt probabil felinarele smulse de la Casa Lupescu. Dispar şi de aici, cu destinaţie necunoscută. Azi, în locul frumoaselor felinare de odinioară (câte cinci pe fiecare stâlp), sunt două lămpi banale, în dezacord total cu arhitectura.
Aşadar, urmărind şi comparând imagini fotografice realizate la diverse intervale de timp, surprindem evoluţia (sau involuţia) urbanistică şi arhitecturală a unei zone semnificative a oraşului. Observând cu atenţie materialul iconografic, de la particular la general şi cronologic, ne putem răspunde la întrebări de genul: «Cum şi de ce s-a metamorfozat geografia urbană ?»

BULEVARDUL GĂREI

La rubrica „Din localitate”, GAZETA SĂTEANULUI inserează, în iunie 1894, următoarea ştire: „Aflăm că, în fine, s-a hotărât, definitiv de astă dată, construirea gărei lângă oraş, în apropiere de bariera Balta Albă !”. Proiectul viitoarei gări a Râmnicului va fi publicat, alături de un articol semnat de Ludovic Dolinski, în numărul din martie 1896 al publicaţiei. Noua gară va fi inaugurată, parţial, în iarna anului următor – 1897, un an de bun augur pentru urbea de pe Râmnic, în acelaşi an finalizându-se, la celălalt capăt al Bulevardului Gării, Palatul Administrativ şi de Justiţie, devenit în zilele noastre un simbol al localităţii. Fostul bulevard al Gării a fost tăiat la sfârşitul veacului al XIX-lea. Puţine mai amintesc astăzi de bulevardul de demult, pavat cu piatră cubică, cu trotuare largi şi felinare cu petrol lampant, nu prea înalte din pricina luminii slabe pe care o împrăştiau, străbătut de negustori ambulanţi ori doamne elegante ieşite la promenadă. Se mai păstrează câteva case de pe la începutul secolului trecut, cu odăi înalte şi ferestre mari, umbrite de copacii ce însoţesc bulevardul.
Imaginea de mai sus este luată din apropierea răscrucii cu Strada Ştefan cel Mare, spre apus. În fundal se distinge colţul de sud-est al Palatului Administrativ. Centrul de interes îl reprezintă cele două trăsuri, una care vine şi alta care se duce. Se adaugă negustorul ambulant oprit în mijlocul străzii, atent la omul cu camera obscură.
O imagine cu Bulevardul Gărei am postat la 20 aprilie 2010, Geografia judeţului Râmnicu Sărat, 1909. E vorba de o fotografie făcută din apropierea Palatului Administrativ, spre răsărit, cu gara în fundal.

GEOGRAFIA JUDEŢULUI RÂMNICU SĂRAT, 1929-1930

Revin asupra manualului de geografie al judeţului, dar de data asta prezint manualul de la sfârşitul anilor ’20, pentru clasa a II-a primară, avându-l drept autor pe institutorul Ion Enescu, acelaşi care la începutul veacului XX a întocmit primul manual de geografie al judeţului Râmnicu Sărat.
În 1929, manualul ajunge la ediţia XXI şi este tipărit în 5000 de exemplare în tipografia evreului Leon Svorene.
După portretul regelui Mihai I, urmează „Sfaturi împotriva beţiei”; unul dintre ele spune: „Copii, rachiul să nu atingă buzele voastre, căci el este otrava care înnebuneşte şi omoară”.
Urmează, ca şi la ediţiile mai vechi, „Punctele cardinale pe cer”, „Planul şcolii”, „Împrejurimile şcolii”, „Casele şi locurile din vecinătatea şcolii”, „Casa părintească”, „Familia”. Apoi, şcolarii sunt invitaţi la plimbare: în sat, în oraşul Râmnicu Sărat, afară din sat (sau din oraş).

Trimestrul al II-lea debutează cu descrierea satului Puieşti, după care urmează caracterizarea oraşului Râmnicu Sărat. Pe planul oraşului, se constată unele modificări ale numelor străzilor. Astfel, faţă de ediţia din 1909, Str. Tudor Vladimirescu se numeşte acum M. Cogâlniceanu; Str. Independenţei – Str. Spătarul Cantacuzino; Str. Regală – Str. C. Brâncoveanu; Bd.Justiţiei – Bd. Prefecturii; Bd. Libertăţii – Bd. M. Basarab. Oraşul are la finalul deceniului trei „patru şcoli primare de băieţi, trei de fete, o şcoală mixtă şi două grădini de copii mai mici de şapte ani”. De asemenea, „un liceu de băieţi şi unul de fete, unde se duc copiii să înveţe carte, după ce au terminat clasele primare”. Se adăugau o şcoală normală, „unde băieţii învaţă pentru a se face învăţători”, o şcoală profesională, una de meserii şi una de agricultură, în localul fostei gări. Tribunalul şi Prefectura se aflau pe Bulevardul Niculeştilor (azi N. Bălcescu), nume datorat boierilor Niculeşti pe ale căror vechi proprietăţi s-a construit Palatul Administrativ şi de Justiţie.

Un alt capitol prezintă deosebirile dintre oraş şi sat. De aici, extragem o idee etnografică: „Îmbrăcămintea orăşenilor se deosebeşte de a sătenilor. Adevărata îmbrăcăminte românească este a sătenilor, mai ales a celor de la munte”.
Pe trimestrul al III-lea, elevii învăţau judeţele vecine, harta judeţului Râmnic, noţiuni de geografie umană şi economică.

Aşadar, un manual în spiritul conceptului fundamental al „orizontului local”, despre care vorbea Simion Mehedinţi, unitatea de măsură a tuturor fenomenelor geografice: „Cu cele văzute în apropiere, măsurăm tot ce auzim despre alte ţări” (S. Mehedinţi – Introducere în geografie, pentru clasa I secundară, ed. a III-a, Ed, Socec, Bucureşti, 1934-1935, coperta I). Acelaşi geograf milita pentru manuale întocmite după chipul şi asemănarea şcolarului român (nu există elev internaţional, iar geografia nu e o ştiinţă abstractă ca algebra). Din acest punct de vedere, Mehedinţi se află în totală contradicţie cu unii „geografi” actuali care impun decentrismul – o predare echilibrată şi o comparare a zonelor apropiate şi îndepărtate şi evitarea centralismului naţional sau continental. Dornici să se alinieze la directivele internaţionale, „geografii” de azi adoptă modele străine de tradiţia învăţământului geografic românesc. Trist e că mulţi dintre ei nu l-au citit pe Mehedinţi, altfel n-ar fi vorbit de „evitarea centralismului naţional şi continental”.