Papion și corset

scan0010

Doi orășeni calcă pragul fotografului din Râmnicu Sărat, la cumpăna veacurilor. Sunt îmbrăcați aranjat, el cu cămașă și papion, ea cu rochie cu corset. Bărbatul este închis la un singur nasture, iar femeia are un guler înalt, care ascunde complet pieptul. Suntem încă departe de epoca în care emanciparea femeii va duce la creșterea rolului acesteia în societate. Renunțarea la corset pentru va oferi libertate mișcărilor. Azi, corsetul e o piesă de lenjerie senzuală ce aprinde imaginația bărbaților. Ambii privesc spre dreapta, pe lângă fotograf, o opțiune tipică epocii. Și pentru că vorbim de belle époque, ei bine, tocmai atunci se deschidea în orașul de pe Râmnic cel dintâi atelier de fotografie. „Lumina Adevărului” (apărută în oraşul nostru între decembrie 1898 şi iunie 1899) semnalează, în ediţia din 6 ianuarie 1899, prezenţa primului atelier de fotografie la Râmnicu Sărat. Adresa – strada Carol I, nr. 2. Probabil pe locul în care, în anii ’60, s-a ridicat „Complexul de Deservire”. Fotograful? Guillaume Bernhardt Moorys, un francez pripășit în oraș. Privind atent dublul portret, alunecăm încet în trecut, un refugiu de unde putem proiecta un viitor mai bun. Descoperim o altă lume, care iradiază demnitate și frumusețe. Andrei Pleşu zice că trecutul e singurul care are corp, singurul concret. Prezentul este efemer, iar viitorul, utopic. Conştientizat sau nu, trecutul există în fiecare.

Verso MoorysE posibil ca fotografia să fie trucată deoarece, dacă priviți cu atenție, brațul drept al bărbatului, peste care se suprapune brațul stâng al femeii, pare nefiresc de subțire. În mod normal acesta ar fi trebuit să fie vizibil în spatele brațului femeii. Credem că portetele au fost făcute separat, după care suprapuse artificial, brațul drept al bărbatului fiind „sacrificat” pentru a nu afecta probabil talia de viespe a femeii.

Fotografia are înscrisă numele meşterului fotograf, al oraşului, iar pe verso sunt însemnate cuvintele: „Les clichés sont conservés pour commandes ulterieurs.”

Într-o carte apărută cu ceva timp în urmă spuneam: „Nepreţuit gând ar fi avut Bernhardt Moorys dacă ar fi ieşit într-o zi, cu cutia şi vălul negru în spinare pe străzile oraşului, să fotografieze casele, prăvăliile, mahalalele, aşa cum erau ele pe la isprăvitul veacului XIX. Nepreţuit gând!…”

Fotografia ne-a fost dăruită de Sorin Tudose: http://focsaniulvechi.ro/ Mulțumim!

Categorii:Memorie Etichete:

Pe Strada Victoriei

11/08/2015 1 comentariu

Str. Victoriei, water

Mulți ar putea spune că aici este „buricul” tîrgului, unde Strada Victoriei se întâlnește cu Strada Carol I (azi Tudor Vladimirescu). Asta l-a și făcut pe fotograful de odinioară să se oprească și să declanșeze la răscrucea în mijlocul căreia se găsea, de pe la finele veacului XIX, o fântână arteziană. A încadrat cinci imobile, reprezentative pentru arhitectura celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea în România. Case negustorești, cu prăvălia la parter și locuința la etaj, înguste la fațadă și desfășurate în adâncime. Trei dintre cele cinci case au balcoane din fier turnat, mai vechi decât cela din fier forjat care apar la celelalte două imobile din stânga (la cel din extrema stângă balconul e mixt, din zidărie și fier forjat). Ultimul dintre aceste balcoane a dispărut nu cu mult timp în urmă, după „modernizarea” zonei. Detalii aici: https://chirac.wordpress.com/2010/12/11/un-balcon-de-altadata/

Făcând puțină istorie, constatăm că dintre cele cinci imobile, cel mai vechi este cel din centru, pe aticul căruia apare anul 1866, alături de monogramă – MG. Există posibilitatea să ne înșelăm pentru că imobilele din dreapta nu au marcat anul construcției, ele putând fi mai vechi de 1866. Cum am spus, cele două imobile din stânga, având balcoane din fier forjat, sunt ulterioare celui de la 1866. Observați că între timp, se renunțase și la atic, acesta fiind caracteristic doar celor trei clădiri din dreapta.

Ce adăposteau la momentul fotografiei aceste clădiri? Începând de la stânga la dreapta, prima clădire găzduia cafeneaua unui grec, Mascofidis, cu denumirea pompoasă de „Acropolys”. Urmează Banca Sfatului Negustoresc din Râmnicu Sărat; ulterior (în anii 30) clădirea va adăposti Camera de Comerț  și Industrie a județului Râmnicu Sărat. În imobilul central, cel de la 1866, se găsea Banca Franco-Română, iar alături „La Centrala”, bodega lui Constantin Ivănescu: aperitive, bererie, băuturi spirtoase, vinuri albe și negre. Ultima casă, cea mai mică, avea la parter o tipografie.

Așadar, iată un segment de stradă care ilustrează cum nu se poate mai bine specificul celei mai importante artere din Râmnicu Sărat, o stradă a meseriilor liberale, ce polariza viața economică și culturală a urbei, boema de odinioară.

Imaginea e însuflețită de birje și personajul cu cravată și pălărie (o tempora…), sprijinit de ghizd. Fântâna este o efigie perfectă a „formelor fără fond” în sensul că ea avea mai puțin rolul de a împrospăta aerul încins și prăfos al zilelor de cuptor, și mai mult de a decora răspântiile mai importante, de a da o înfățișare apuseană acestui colț de oraș.

Tehnic, imaginea este bine realizată, cu clădirile reprezentate în adevăratele lor proporții, neafectate de denaturările perspectivei. Din păcate, ora declanșării a fost nefericit aleasă (aproape de miezul zilei), astfel încât umbrele puternice estompează detalii importante, în mod special la cele două imobile care adăpostesc bănci.

Nu știm când fotograful de odinioară s-a oprit în fața acestor vechi imobile. Imaginea este anterioară anului 1930 deoarece este publicată în ghidul județului apărut în anul 1931 (autor O. Moșescu). E posibil să fie chiar antebelică.

IMG_3496

Azi am luat locul fotografului de odinioară și am declanșat pe Strada Victoriei. Publicăm și această imagine, fără să facem niciun comentariu, lăsându-vă pe dumneavoastră să vă exprimați opinia.

Categorii:Fără categorie Etichete:, , ,

1939

14/01/2015 2 comentarii

Lic Ferdinand, 39, water

Azi am pus mâna pe o ilustrată din 1939, un clişeu al celor de la „Fotofilm” din Cluj. Compoziţia cadrului este excelentă, în prim-plan fiind bustul lui Al. Vlahuţă (dezvelit doi ani mai devreme, în 1937), iar în plan secund clădirea Liceului „Regele Ferdinand I” (1893). În fundal, se disting două case în stil neoromânesc, existente şi astăzi, dintre care mai cunoscută este cea a lui Iorgu Antonescu (în dreapta). Casa de Cultură nu exista, ea fiind ridicată douăzeci de ani mai târziu, în plină eră proletcultistă. Gardul din partea dreaptă împrejmuia o proprietate a Zamfireştilor, o stirpe bogată în târgul nostru, care a dat primari, prefecţi şi parlamentari. La ora la care a fost făcută fotografia, după-amiaza târziu probabil, erau puţini oameni pe Strada Carol I (azi T. Vladimirescu). Cel mai apropiat de obiectiv este un copil aflat fix în mijlocul cadrului, lângă scuarul unde tronează statuia autorului „României pitoreşti”. În dreptul porţii de nord a liceului, se disting trei siluete, dintre care o remarcăm pe cea a unui elev de liceu, în uniforma caracteristică. E (poate) unul dintre cei ce activa în organizaţia străjerească ce edita revista „Glas tânăr”, coordonată de Stelian Cucu, directorul liceului şi comandant străjer. Să nu uităm, e anul 1939, iar cu un an mai devreme se instalase dictatura carlistă. Este de asemenea anul în care, la penitenciarul local, va avea loc masacrarea elitei legionare („Noaptea Cuţitelor Lungi” / 21-22 septembrie), din ordinul regelui. În perioada regimului de autoritate monarhică, judeţul a fost condus de colonelul I. Stănculescu. Oraşul nu avea mai mult de 20 000 de locuitori, opt biserici şi trei sinagogi.

Categorii:Memorie Etichete:

Ofiţer râmnicean, Regimentul IX Dorobanţi

Ofiţer, Moorys, light

Ofiţer în uniformă de dorobanţi, cu însemnul „Nimic fără Dumnezeu” la căciulă. Portret realizat în primul atelier fotografic din Râmnicu Sărat, Bernhardt Moorys, Strada Carol I (azi T. Vladimirescu), nr. 2.

Categorii:Fără categorie

2013 in review

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2013 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

The concert hall at the Sydney Opera House holds 2,700 people. This blog was viewed about 22,000 times in 2013. If it were a concert at Sydney Opera House, it would take about 8 sold-out performances for that many people to see it.

Click here to see the complete report.

Categorii:Fără categorie

„Zile de sânge şi durere!…”

03/02/2014 2 comentarii

Râmnic, aer, watermark

Azi am pus mâna pe cea mai veche imagine aeriană a oraşului. Pentru ea trebuie să le „mulţumim” ofiţerilor germani din Primul Război Mondial. De ce? Pentru că ei fotografiau teritoriile ocupate din avion.

Râmnicul a fost ocupat în decembrie 1916, în urma celei mai mari bătălii din perioada retragerii (Weihnasschtlacht – „Bătălia de Crăciun”). Pe 27 decembrie, după-amiaza, trupele germane au pătruns în oraş prin cele trei bariere din sud, în timpul luptelor oraşul fiind bombardat, Teatrul Comunal, Palatul Administrativ şi Şcoala Primară Nr. 3, suferind pagube.

Fotografia cuprinde o treime din oraşul de acum (aproape) un veac, de la Gimnaziul de Băieţi (în stânga) până la Biserica „Sf. Parascheva” (în dreapta), pe direcţia sud-nord. Pe direcţia vest-est, cadrul cuprinde aproape întreaga întindere a oraşului, de la râul Râmnic până la Bulevardul Matei Basarab. În partea de sus se vede vechiul pod peste Râmnic, aflat în dreptul Străzii Pieţei, iar în extremitatea de jos, în stânga, Arestul Preventiv, temuta închisoare politică de mai târziu. Se disting foarte bine străzile tăiate la finele veacului anterior (XIX): Bulevardul Prefecturii (azi Ion Mihalache), Strada Domnească, Strada Gheorghiţă Lupescu şi Strada Drăgăicii. Bulevardul Matei Basarab (cel mai lung) e paralel cu marginea de jos a cadrului. La răscrucea cu Strada Domnească se observă o casă existentă şi astăzi.

Fotografia cuprinde cinci dintre cele opt biserici existente la acea dată: „Sf. Parascheva”, „Sf. Ion”, „Adormirea Maicii Domnului”, „Sf. Voievozi – Câţa” şi „Robeasca”. Ochiul iscoditor remarcă cu uşurinţă Palatul Administrativ şi de Justiţie (centru-stânga), Teatrul Comunal (în grădina publică), Gimnaziul „V. Boerescu” (azi Colegiul „Al. Vlahuţă”) ori vechea mănăstire de la piaţă. Câteva case particulare boiereşti punctează geografia oraşului: Casa Lupescu (azi în paragină), Casa Iteanu (azi Poliţia Municipală), Casa Chircu (azi cârciumă şi – parţial – bancă), Casa Damian (azi Parchet), Casa Protopopescu (azi hotel şi restaurant), Casa Dicescu. Pe locul unde se află azi cel mai mare magazin universal (Kaufland) se găsea Regimentul de Infanterie 49, ai cărui soldaţi s-au jertfit în luptele de la curbura Carpaţilor.

Din aer nu se vede nenorocirea abătută asupra oraşului odată cu ocupaţia germană., cruntă pentru râmniceni. „Pe la hanuri, pe duşumelele odăilor goale şi igrasioase, cu geamurile sparte, prin care şuieră vântul a deznădejde şi a moarte, prin grajdurile aşternute cu paie râncede şi bălegar, pe sub şoproane putrezite, în curţi fără zăplazuri, pretutindeni se adăpostesc nefericiţi sinistraţi ai groaznicului război” (V. Dimitriu, „Râmnicul sub ocupaţie”). Trecuse vara în care prefectul Nicolae Gâlcă, „cu glasul sugrumat de emoţie”, vestise mobilizarea din balconul Palatului Administrativ. Erau departe zilele în care autorităţile, ofiţerii şi poporul sărbătoreau, printr-un banchet pe terenul de sport din spatele Teatrului Comunal, plecarea pe front. Clipele de mândrie şi înălţare sufletească fuseseră înlocuite cu suferinţa şi agonia războiului. Jafuri, devastări, distrugeri, violuri, alungarea locuitorilor din case, confiscări, rechiziţii forţate de ouă, lapte, păsări şi vite, a localurilor instituţiilor publice, şcolilor şi bisericilor, transformate în grajduri, cazărmi, spitale de campanie. „Zile de sânge şi durere!…”, cum spune acelaşi Victor Dimitriu.

Presa şi-a încetat activitatea, clopotele au fost topite pentru turnarea tunurilor, străzile au primit denumiri germane. S-a înfiinţat o poliţie militară – „Militar Polizei Meister” şi două tribunale – „Feldgericht” (pentru delicte între civili şi militarii armatelor de ocupaţie) şi „Kriegsgericht” (pentru delicte şi crime politice). Comandatura germană (căpitanul Rhode) alegea autorităţile locale, primarul oraşului fiind în acea perioadă Constantin David.

Slujbele pentru ocupanţi se ţineau la „Cuvioasa Parascheva”, iar spectacolele la Teatrul Comunal, reparat şi consolidat în această perioadă. Un nou aparat de proiecţie a fost instalat la cinematograful din Strada Victoriei.

În concluzie, acest cadru aerian inedit şi rar este extrem de valoros pentru cel ce vrea să înţeleagă geografia oraşului de pe Râmnic, aflat la răscruce de vânturi şi de armate, într-o zonă „balama” a istoriei, soarta fiindu-i nu de puţine ori hotărâtă de alţii. Un raport din vara lui 1919, consemna „războiul a lăsat asupra oraşului nostru urme foarte adânci; tot ce fusese construit în decursul a 40 de ani de linişte, a fost dezorganizat şi distrus”. (V. Nicolescu – „Un colţ de Ţară Românească, judeţul Slam-Râmnic, 2008”.

Salubritatea publică în judeţul Râmnicu Sărat

IMG_0999

„Un amic al poporului” semnează în „Gazeta săteanului” (5 iunie 1887) textul cu titlul de mai sus. Acest „amic” arată starea mai mult decât precară în care se afla salubritatea publică şi privată în vechiul judeţ de la cotul carpatic. „Pentru a arăta neajunsurile ce am găsit şi pentru a evita repeţiri, voi face la acest capitol câteva scurte reflecsiuni asupra solului, asupra igienei satelor şi locuinţelor, asupra alimentaţiunei, apoi asupra bolilor, cimitirelor, industrielor insalubre şi asupra exerciţiului ilicit al medicinei”.

Amicul nostru împarte ţinutul Râmnicului în două: partea muntoasă şi partea câmpeană. Cea muntoasă, cuprinzând şi podgoria, este „bogată în dealuri, văi, păduri şi vii”, iar cea câmpeană este „plană, bogată în bălţi, dar lipsită de înălţimi, de păduri şi de ape curgătoare”. Diferenţa între cele două este că partea dinspre munte este mai salubră, stare de lucruri pusă pe seama aerului mai curat, plantaţiilor şi apelor curgătoare. De asemenea, impermeabilitatea relativă a solului, curăţenia terenului din interiorul comunelor, abundenţa apei de băut, dispunerea caselor la distanţă mai mare una de alta, contribuie la menţinerea unei curăţenii mai mari decât în zona de şes. În aceasta din urmă, „lipsa de plantaţiuni şi de ape curgătoare”, bălţile, „aglomeraţiunea bălegarilor şi gunoaielor de tot soiul, ce se depun pe stradele comunelor pentru prepararea tizicului, apoi lipsa de lemne de foc şi de construcţiuni, desimea caselor şi lipsa de izvoare şi de fântâni cu apă potabilă, toate acestea fac ca populaţiunea câmpeană să fie mai încercată de diferite boli”.

Nemărginita monotonie a şesului râmnicean dezamăgeşte. „Nimic mai melancolic decât acest vast şes al părţii nord-estice a judeţului. Vederea câmpiei şi satelor indispune nu numai pe artist, ci şi pe economist, pe filantrop şi pe medic”. Numai cumpenele fântânilor rupeau monotonia câmpiei arse de soare, ostoind setea celor ce locuiau ori străbăteau şesul uscat al Râmnicului. Jaloane temporale şi spaţiale ale unei geografii subcarpatice, puţurile arătau că la câţiva metri adâncime se ascund nisipuri şi pietrişuri identice cu cele pe care le rostogolesc şi azi râurile din Carpaţi.

Autorul articolului asemuieşte această întindere cu deşerturile africane „de care câmpiile noastre se deosebesc numai prin locurile verzi cultivate cu grâu şi porumb ce mai schimbă ici-colo monotonia”. Contribuie la acest tablou dezolant locuinţele sărăcăcioase din argilă, iarba pălită, frunzişul uscat şi îngălbenit, norii de praf, „băligarul aruncat în cantităţi enorme prin curţi şi pe strade”. Ţăranul deţine doar câteva instrumente agricole rudimentare. „Nicăieri lemne de foc, cu atât mai puţin lemne de construcţiune!”. Locuinţa câmpeanului oferă „icoana celei mai complete goliciuni, consecinţa unei servitudini ereditare şi a exploatării celui mai slab de către cel mai tare”.

„Pretutindeni lipsă de mobilier şi de confortul cel mai rudimentar. Pretutindeni necurăţenie, băligare şi noroaie. Pretutindeni aceeaşi stagnaţiune în progresul agricol, de la care atârnă şi progresul în salubritatea publică. Aceasta e soarta descendenţilor colonilor lui Traian, care de 17 secole cultivă fără întrerupere pământul acestei ţări, una din cele mai fertile pe lume!”.

Aşadar, românul face casă bună cu sărăcia de când se ştie. Peisajul de astăzi nu este mult diferit faţă de cel din veacul al XIX-lea. Satele pierdute în câmpie sunt, ca şi acum o sută şi ceva de ani, la cheremul secetei şi al troienelor, al inundaţiilor, norilor de praf, băligarelor, alcoolismului, bolilor de tot felul ş.a. Îmbătrânite şi istovite, satele ilustrează transformarea unui popor într-o simplă populaţie, de-ierarhizată, năucită de sărăcie, dezorientată în spaţiu şi timp.

 

Foto: gospodărie din apropierea oraşului Râmnicu Sărat

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 1,420 de alți urmăritori