FOND LATIN, FORMĂ SLAVĂ

E toamnă, razele soarelui par filtrate prin miere, iar zilele sunt senine şi calde, blânde şi dulci. E sfârşit de săptămână şi de răpciune, străzile oraşului sunt mai puţin străbătute de oameni şi de maşini. În astfel de momente, când până şi praful pare de aur, te poţi întoarce în timp…Un timp antebelic ori interbelic, nici mai bun nici mai rău, doar un timp… altfel.

Pe Strada Constantin Brâncoveanu, colţ cu Primăverii (fostă Primăriei), un imobil străjuieşte vechea Piaţă a Independenţei. E o clădire tipică anilor în care a fost construită, cu prăvălii la parter şi locuinţa la etaj. Are fix 80 de ani şi a fost ridicată de comerciantul Ion Theodorescu. Fără o valoare arhitecturală deosebită, casa păstrează – pe colţul teşit, sub streaşină – un detaliu deosebit. Astfel, pietonul curios într-ale arhitecturii descoperă o casetă ornamentală cu numele proprietarului mai sus-amintit şi anul construcţiei – 1932. Un ochi antrenat va remarca forma arhaică (stilizată) a literelor, ce creează o atmosferă vetustă, ortodoxă, răsăriteană, slavă. O expresie autohtonă. Sunt litere volumetrice neoromâneşti, utilizate în arhitectura din prima jumătate a veacului XX, marcată de evoluţia acestui stil, ale cărei prime manifestări îi aparţin arhitectului Ion Mincu (născut în judeţul Râmnicu Sărat, la Focşanii-Munteni). În afara literelor, chenarul prezintă vechi motive populare româneşti. Aşadar, la peste două veacuri de la ridicarea pe malul Râmnicului a Bisericii „Adormirea” în stilul numit (ulterior) brâncovenesc, iată un detaliu neo-brâncovenesc păstrat în geografia de azi a oraşului, nu departe de ctitoria lui Mihail Cantacuzino.

O inscripţie cu caractere arhaice se află şi la Casa Lupescu („Palatul Fiscal”): https://chirac.wordpress.com/2010/02/21/palatul-fiscal/ . În epocă, astfel de litere se foloseau şi la scrierea unor tăbliţe (de asigurare, ale unor societăţi radiotelefonice etc).

Plăcuţa Societăţii Radiotelefonice din România  pe un imobil de pe Str. Victoriei din Râmnicu Sărat

Expertul Valentin Mandache (http://casedeepoca.wordpress.com/2010/07/16/litere-in-stil-neoromanesc-redate-arhitectural-fotomontaj-si-diapozitive/) consideră că „Redarea arhitecturală a literelor în stil neoromânesc (architectural lettering) reprezintă transpunerea caracterelor latine în forme inspirate din alfabetul chirilic, folosit in vechile textele bisericeşti slavone. Acest fel de a reda literele în inscripţii pe faţade de clădiri, transmite un puternic mesaj identitar reflectat în utilizarea de către vorbitorii de limba română a ambelor alfabete, chirilic şi latin, de-a lungul istoriei lor. Limba română este de origine romanică, dar cu o puternică influenţă slavă în cadrul vocabularului şi a gramaticii. Acest fapt este rezultatul dezvoltării istorico-culturale a comunităţilor româneşti în strâns contact cu vorbitorii de limbi slave din sud-estul Europei şi de asemenea din cauza religiei creştin ortodoxe, bazată secole de-a rândul pe liturghia slavă. Ca o consecinţă, alfabetul chirilic a fost folosit în redarea limbii române, până în secolul XIX”.

Cseh Gusztav – Scris Arhaic Românesc, sursa – aici

Ce ar fi de adăugat?… Că o plimbare de toamnă pe vechile străzi ale Râmnicului, cu privirea ridicată, vă va răsplăti cu prisosinţă devotamentul de pieton curios într-ale arhitecturii, istoriei, autenticului, frumosului. Nu trebuie decât să ieşiţi din casă…

RĂMĂŞIŢE

Într-un editorial cultural din „Sensul râmnicean” (Nr. 168, 1 iulie 2011), „CÂND AUZIŢI DE CULTURĂ, NU SCOATEŢI PISTOLUL!”, domnul profesor Petrache Plopeanu constată, cu o undă de regret, că oraşul nostru nu poate ridica pretenţii de originalitate arhitecturală. „Las la o parte arhitectura, deoarece o angajare în acest domeniu şi într-un sens original, nu este posibilă în oraşul nostru. Puţine lucrări originale în acest domeniu apar chiar şi în alte locuri din ţară mai cu ştaif, darmite în comunitatea noastră care are nevoie să-şi recapete aerul urban civilizat, înainte de a ridica pretenţii de originalitate arhitecturală”.

Casă pe Strada Păcii (2009), azi dispărută

Într-adevăr, orăşelul nostru nu prea contează pe harta arhitecturii româneşti, cu atât mai mult cu cât a sărăcit mult din acest punct de vedere şi – ceea ce e grav – sărăceşte în continuare, văzând cu ochii. Aşezat la curbura carpatică, Râmnicul a fost periodic zguduit de cutremure ce au distrus unele construcţii care ar fi meritat să stea şi azi în picioare. Mă gândesc la vechiul Teatru Comunal, desenat de Petre Antonescu, un fiu al oraşului de pe Râmnic. De fapt, cutremurul din 1940 doar a avariat clădirea, autorităţile fiind cele ce au decis punerea sa la pământ.
În prezent, nu doar cutremurele dărâmă casele de odinioară, ci şi ignoranţa orăşenilor. Mutilaţi de comunism, locuitorii nu au nici cea mai mică urmă de competenţă în privinţa esteticii, a arhitecturii şi urbanismului, a spaţiului public în general. „Aerul urban civilizat” de care vorbeşte domnul profesor Plopeanu este din ce în ce mai poluat. Fiecare construieşte după cum îl taie capul, infestând oraşul cu imobile urâte, ridicate din materiale de proastă calitate. Arhitecţii lipsesc cu desăvârşire într-un oraş ca al nostru şi, chiar dacă ei ar exista, nu cred că oraşul ar fi mai frumos. Iar aici ating un punct sensibil, pentru că mulţi dintre arhitecţii din ziua de azi nu urmăresc decât profitul material, păsându-le mai puţin de aspectul oraşelor noastre. Prea puţini dintre ei iau atitudine atunci când se construieşte prost, iar haosul urbanistic acoperă totul. Poate de aceea, stima mea se îndreaptă mai cu seamă asupra unor arhitecţi de altădată, ca Ion Mincu, Petre Antonescu, Toma Socolescu, Grigore Cerchez, Dimitrie Maimarolu, Duiliu Marcu ş.a. Asta ca să amintesc doar câţiva creatori români, pentru că spaţiul românesc a beneficiat şi de aportul unor arhitecţi străini. Sau, chiar dacă arhitecţii nu erau străini, unele proiecte erau copiate şi puse în operă pe malurile Dâmboviţei sau chiar ale Râmnicului, cum e cazul Casei Lupescu (Palatul Fiscal), imaginată de Leonida Negrescu în maniera arhitecturii franceze din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. „Negrescu a fost între imitatorii cei mai servili ai acelei arhitecturi, de multe ori copiind-o până la cele mai mici detalii, însă imitaţii şi copii făcute în cele mai bune condiţiuni de un arhitect de talent, care-şi cunoştea bine meseria şi practica conştiincios”. (Toma Socolescu, Fresca arhitecţilor care au lucrat în România în epoca modernă, 1800-1925, Ed. Caligraf, Bucureşti, 2004). Aşadar, imitaţi, dar măcar imitaţi bine!

Pridvor neoromânesc, Strada Ferdinand

Revenind la arhitectura de pe malurile Râmnicului, îmi propun ca, în ciuda „subţirimii” subiectului, să descopăr frânturi (nu neapărat originale) de arhitectură de calitate. Chiar dacă avem de-a face cu imitaţii, unele pot fi de bună factură şi ascund – uneori – semnătura unui arhitect cunoscut. Mai mult decât palatele care adăpostesc instituţii publice, îmi plac casele neoromâneşti răspândite în geografia oraşului, ridicate în anii ’20 şi ’30 ai veacului din urmă. Găsim astfel de imobile chiar şi în afara oraşului, la Dumitreşti bunăoară, unde pe stânga Râmnicului, boierul Alexandru I. Zamfirescu şi-a construit în perioada interbelică o frumoasă casă cu pridvor brâncovenesc. Aici primea oaspeţi de seamă ori ţărani la „o dulceaţă aromată de zmeură, un pahar cu apă şi o cafea taifas…”. Alexandru Iteanu, Emil Butnariu, Stavri Jugureanu, Lazăr Dicescu, Eliza Petrescu, Iorgu Antonescu îşi construiesc şi ei case în stil neoromânesc, inspirate din arhitectura rurală, decorate cu elemente ce fac trimitere la epoca lui Constantin Brâncoveanu. De altfel, ce exemplu mai bun s-ar fi găsit decât vechea mănăstire medievală din inima târgului, ctitorită de Mihail Cantacuzino? Dintre clădirile care adăposteau instituţii publice, amintesc Cercul Militar, ridicat acum 80 de ani în apropierea Palatului Administrativ al judeţului Râmnicu Sărat.

Casa Domnească din incinta fostei mănăstiri

Admir arhitectura neoromânească pentru că reflectă sufletul poporului. Pe Strada Gheorghiţă Lupescu, alături de casa eclectică de influenţă franceză construită de Constantin Lupescu la finalul secolului al XIX-lea, urmaşii săi au ridicat o casă în stil naţional, actualmente mutilată de o „renovare” făcută în vederea adăpostirii Judecătoriei. În perioada interbelică interesul pentru arta ţărănească este marcat de interesul general faţă de ţărani, care marchează politica şi filosofia. Alături de Partidul Conservator şi de Partidul Liberal, pe scena politică au tot mai mult succes Partidul Ţărănesc şi Partidul Naţional, iar filosofi precum Constantin Rădulescu-Motru şi Mircea Eliade promovează ideea că tradiţia naţională este de găsit în lumea satului. De asemenea, începând cu anii ’20, satele româneşti sunt tot mai intens cercetate de etnografi, geografi şi sociologi ca Dimitrie Gusti, iar în anii ’30 se înfiinţează Muzeul Etnografic din Cluj şi Muzeul Satului din Bucureşti. Arhitectul Petre Antonescu străbătea satele subcarpatice însoţit întotdeauna de blocul de schiţe, având în minte îndemnul lui Alexandru Orăscu de pe la 1880: „Studiaţi rămăşiţele – oricât ar fi de mărunte – ale producţiunii artistice din trecut şi faceţi dintr-însele sorgintea unei arte măreţe… nu pierdeţi nici o ocaziune d-a vă folosi de elemente artistice ce vă prezintă monumente româneşti rămase din vechime; dar prefaceţi-le, schimbaţi-le, dezvoltaţi-le”.
Neofit într-ale arhitecturii, caut în geografia de azi a oraşului rămăşiţe ale unei lumi demult apuse. Îmi îndrept cu precădere atenţia spre perioada de renaştere a spiritului naţional din prima jumătate a veacului XX. Sunt partizanul celor care se concentrează asupra descoperirii caracterului specific românesc al vestigiilor arhitecturale şi asupra redescoperirii unei tradiţii româneşti. Celor care susţin că nu există în trecut nimic suficient de original să poată fi considerat specific românesc, le spun că nu trebuie să căutăm originalul cu orice preţ, ci caracteristici mai subtile, subiective, care traversează întreaga artă şi arhitectură a trecutului, diferenţiind-o de arta şi arhitectura altor culturi.

Pridvor neoromânesc, Strada N. Bălcescu (fostă Gării); în perioada interbelică imobilul a adăpostit Camera de Agricultură a judeţului Râmnicu Sărat (inclusiv Ocolul Silvic); în prezent aici se află Starea Civilă, Casa Căsătoriilor şi Serviciul Public de Evidenţă a Persoanelor

Biserica Domireşti (Poşta), Topliceni, 1709

În concluzie, chiar dacă în principiu sunt de acord cu domnul profesor Petrache Plopeanu, eu nu las la o parte arhitectura şi, mai mult, mă angajez în acest frumos domeniu, de pe poziţia unui necunoscător dornic să afle mai multe. Vă invit să regăsiţi răbdarea şi curiozitatea necesare contemplării unei case de acum un veac, a unui foişor, a unei marchize de sticlă colorată, a unei cornişe, a unui ancadrament ori un arc, a unui grilaj ori a unei copertine. Toate acestea conferă oraşului o „atmosferă” tradiţională, exaltând aceeaşi mireasmă învechită de urbe de provincie. În loc de un palat „original”, căutaţi zidurile dărâmate ale vreunei vechi ctitorii medievale. Plecaţi urechea, ascultaţi şoaptele şi veţi afla mai mult decât aţi sperat.

VECHI FAMILII RÂMNICENE

Răscrucea străzilor Tudor Vladimirescu şi Ştefan cel Mare este străjuită de pe la începutul anilor ’30 de o casă burgheză ridicată de Emil Butnariu, profesor şi director al Şcolii Comerciale din Râmnicu Sărat. Ardelean pripăşit în târgul Râmnicului, profesorul Butnariu a întemeiat aici o frumoasă şi sănătoasă familie românescă, căsătorindu-se, la sfârşitul anilor 20, cu râmniceanca Eliza Buzea. Apartenenţa la Partidul Naţional Tărănesc l-a costat arestarea (fără a fi însă condamnat) din anii ’50. Casa în manieră neoromânească de pe Strada Vladimirescu (fostă Carol I) mărturiseşte gustul desăvârşit, gradul înalt de cultură şi rafinament al intelectualilor râmniceni de altădată.
Iată câteva gânduri ale Lucreţiei Popovici, fiica profesorului Emil Butnariu.

Rep: Vă rugăm, pentru început, să ne spuneţi cine sunteţi doamnă Lucreţia Popovici.

L. Popovici: Sunt născută în oraşul Râmnicu Sărat cu 78 de ani înainte, părinţii mei fiind profesorul Emil Butnariu şi Eliza Buzea. Sunt singurul lor copil şi am trăit o copilărie fericită în familia mea care a fost exemplară, dar şi în ambianţa cât se poate de primitoare şi deschisă a acestui oraş, cea mai bună dovadă fiind faptul că locuiau aici mulţi oameni de extracţie şi de naţionalităţi diferite, care se înţelegeau foarte bine. N-am înţeles niciodată disensiunile etnice. Urmând primii doi ani de facultate la Cluj, imediat după eliberarea Ardealului, am simţit ce înseamnă să fii român într-o regiune care nu fusese tot timpul a noastră. Asta m-a făcut să apreciez, acum la vârsta senectuţii, modalitatea în care am evoluat noi ca locuitori ai Râmnicului, educaţia, cultura şi mai ales civismul ce caracteriza întreaga suflare a oraşului, cel puţin în măsura în care am fost eu în stare să apreciez, cu vârsta şi posibilităţile mele de atunci. Am absolvit liceul aici, am urmat doi ani Facultatea de Chimie la Cluj, după care – înfiinţându-se Facultatea de Chimie Industrială la Timişoara – am continuat acolo, absolvind cu titlul de inginer (dorinţa fiind mai ales a părinţilor mei) în 1951. Anul următor m-am căsătorit, nunta de aur sărbătorind-o în urmă cu doar câţiva ani.

Eliza Buzea cu mama

Rep: Cum era strada copilăriei dumneavoastră, fosta Stradă Carol?

L. Popovici: În primul rând era mult mai curată şi îngrijită, fapt care nu ştiu dacă se datora exclusiv edililor. Locatarii acestei străzi îşi îngrijeau cu multă parcimonie proprietăţile, fiind, în multe cazuri, oameni cu dare de mână, care pe lângă faptul că-şi permiteau să-şi ridice astfel de locuinţe, puteau să le şi întreţină. De aceea alura străzii şi a oraşului era alta.

Rep: Ne puteţi da exemple de câteva nume?

L. Popovici: Desigur. Chiar în vecinătate locuia avocatul Petre Ciufu, a cărei soţie – doamna doctor – este prezentă şi astăzi (între timp, femeia s-a prăpădit, n. R-R). Lângă domnul avocat Ciufu locuia un alt magistrat – Sotirescu. De asemenea, vis-a-vis, era o altă familie tot cu numele de Ciufu, un funcţionar modest. La capătul străzii era proprietatea avocatului Mitti Zamfirescu, care se întreţinea mai ales din moşie şi mai puţin din avocatură.

Rep: Despre istoria casei în care ne aflăm ce ne puteţi spune, cu ce mijloace a reuşit tatăl dumneavoastră, profesor fiind, să ridice această frumoasă casă şi în ce perioadă?

L. Popovici: Casa a fost construită în anii ’30, părinţii mei căsătorindu-se în 1928. A fost o casă dotală, o modalitate notarială care acum nu mai există. A fost un aport exclusiv al socrilor mici, adică al bunicilor din partea mamei, care întreţineau un mic comerţ, aveau şi un atelier ş.a. Ei au cumpărat terenul pe care ulterior s-a construit casa. Când s-au mutat părinţii mei, în împrejurimile casei se cultivau pepeni, deci casele din vecinătate s-au ridicat puţin mai târziu. Aşadar casa a fost dotală, fapt benefic din două puncte de vedere: dota ne-a ajutat să putem avea o casă, din leafa de profesor a tatei fiind foarte greu să cumpărăm o locuinţă; în al doilea rând, având în vedere statutul său, casa n-a putut fi confiscată de comunişti. Tata, ca orice ardelean, era ţărănist. A fost arestat în timpul examenului de bacalaureat şi dus la penitenciarul local, de unde a fost trimis în Balta Brăilei. Nenorocirea a venit la o lună după ce m-am căsătorit, în mai 1952. De altfel atunci au fost ridicaţi mulţi intelectuali. În cazul tatei, delictul era „deţinere de cartelă”. Au spus că are vie, dar aceasta era de fapt proprietatea bunicului meu, ca şi casa de altfel. Casa nu a putut fi naţionalizată, dar am avut chiriaşi – români, germani, ruşi. Locuiau în partea din faţă a casei, spre Strada Vladimirescu. Casa a rămas mamei, ea nefiind implicată politic. Am întreţinut-o greu şi o întreţinem în continuare greu. Ne sprijină copiii, în fiecare an reuşind să facem câte ceva.

Rep: Sunteţi o nostalgică doamnă Lucreţia Popovici?

L. Popovici: Nu, nu sunt. Ca structură, sunt un om de perspectivă, nu un om al trecutului. Mă gândesc cu drag la tot ce a fost şi – ceea ce e benefic pentru mine – gândesc pozitiv.

Pe Strada Ion Mihalache

E o după-amiază calmă de martie, una dintre acelea rare în care vântul răsăritului nu bate peste oraş… Sunt pe Strada Ion Mihalache, fostă Independenţei, fostă Prefecturii, fostă Justiţiei, unul dintre cele mai vechi bulevarde ale urbei, tăiat de un edil de care nimeni nu-şi mai aduce aminte, Iosef Oroveanu (1883-1884). În capătul dinspre Primărie, strada coboară, semn că ne apropiem de râu, aflat nu departe, la capătul Străzii Eminescu. Iau în vizor o casă în stil neoromânesc despre care nu ştiu mare lucru. Ştiu doar că-mi place s-o privesc ori de câte ori trec pe stradă. Am fotografiat-o de mai multe ori, iar acum mă gândesc să iau câteva detalii cu un obiectiv cu focală mare. Fotografiez mai întâi un vechi cârlig de lampă amplasat deasupra uşii principale. Observ apoi pe peretele de sud-est o veche şi ruginită plăcuţă de la Asigurarea Românească, interbelică. O raritate în geografia oraşului, cele mai multe dispărând odată cu demolarea ori modernizarea caselor. Se făceau asigurări împotriva incendiilor, accidentelor, spargerilor, iar oferta şi era variată. Duc aparatul la ochi şi – aşa cum mi se întâmplă de atâtea ori – un prost opreşte lângă mine şi mă întreabă de ce fotografiez. Ce să-i explici, individului? Îl întreb dacă-i interzis, iar el îmi spune că dacă mă prinde proprietarul, un avocat,… ăla sunt! Îi dau replica: ceea ce nu e interzis e permis! şi-mi văd de treabă. Individul îşi vede şi el de drum (era cu maşina).

Fotografiez plăcuţa, veranda şi casa în ansamblu. Arcele în plin cintru se sprijină pe stâlpi simpli, cu capiteluri ce înfăţişează efigia lui Icar, personajul mitologic căzut în Marea Egee după ce aripile de ceară i s-au topit când s-a apropiat prea mult de Soare. Îl felicit pe proprietar deoarece a renovat cu atenţie casa de pe Strada Ion Mihalache, spre deosebire de vecinul său mai „din deal” care şi-a bătut joc pur şi simplu de un imobil în manieră meridională, maură. Mă încearcă un sentiment de amărăciune că n-am fotografiat casa înainte de modernizare (citeşte mutilare), aşa cum sufăr atunci când văd că mai dispare o „vechitură”. Nimănui nu-i trece prin cap să carteze şi să arhiveze fondul ce încă supravieţuieşte (nu pentru mult timp!). Ne întrebăm de ce printre sarcinile serviciului de urbanism din cadrul Primăriei nu se numără şi obligaţia de a inventaria şi fotografia vechile imobile cu valoare estetică, răspândite pe harta oraşului. Am putea astfel păstra imaginile unor clădiri, în virtutea unor viitoare reconstrucţii, ori numai pentru a fi admirate de generaţiile viitoare. Cine însă se gândeşte la viitor într-un oraş ca al nostru? Aici, ca oriunde în România, doar PREZENTUL contează. Lumea începe cu noi! Trecutul şi viitorul sunt două noţiuni abstracte, care nu interesează pe nimeni.

PSEUDOTRATAT DE ARHITECTURĂ VECHE RÂMNICEANĂ

Am evadat din nou în trecutul oraşului, în acele oaze conservatoare ale unor timpuri de mult apuse, în care gustul pentru frumos se manifesta în arhitectura caselor din mahalaua centrală a oraşului de pe Râmnic. Am regăsit o perioadă în care ornamentul era la mare cinste, nu un ingredient anacronic al arhitecturii, aşa cum din păcate este considerat azi de majoritatea arhitecţilor de la noi. Dincolo de Carpaţi, utilizarea ornamentului a încetat să fie asociată cu pastişa şi prostul gust. Când vom trece şi noi Carpaţii?
Mi-am continuat aşadar itinerariile de pieton neofit într-ale arhitecturii prin geografia de ieri a oraşului. Ca de fiecare dată am descoperit lucruri noi, ascunse privirii celor mai mulţi dintre râmniceni, preocupaţi doar să se deplaseze din punctul A în punctul B, fără a ridica privirea din trotuar. Multe se pot învăţa din aceste „excursii” prin geografia de altădată a târgului. În ciuda distrugerilor suferite, Râmnicul ascunde încă nebănuite lecţii ale trecutului, pe care nu le dezvăluie decât celor ce au răbdarea şi curiozitatea necesară să contemple o casă de acum un veac, un foişor, o marchiză cu sticlă colorată, o cornişă, un ancadrament, un arc, un grilaj, o copertină.
De fiecare dată când ies la vânătoare de ornamente, nu pot să le adresez un gând „bun” celor care-şi bat joc de arhitectura veche. Casa lui Nicu Protopopescu (primar între 1928-1929) s-a transformat într-un hotel dublat de restaurant-bar în care băieţii cu bani îşi petrec nopţile, iar casa lui Ienache Zamfirescu (primar între 1888-1890 şi 1891-1892) a fost epurată de ornamente de un prosper om de afaceri. Curios e că nimeni nu ia atitudine împotriva unor astfel de fapte, distrugerile fiind acceptate cu seninătate şi – uneori – încurajate.
Mi-aduc aminte ce-am citit în biblioteca Institutului de Arhitectură din Bucureşti despre Petre Antonescu, arhitectul originar din orăşelul nostru, anume că întotdeauna călătorea cu blocul de schiţe, inspirându-se în proiectarea noilor imobile din vechea arhitectură medievală românească. Oare câţi dintre arhitecţii de azi, mânaţi de foamea de bani, călătoresc însoţiţi de blocul de schiţe ori măcar de un aparat foto? Câţi mai caută surse de inspiraţie în vechea arhitectură românească? Mă tem că răspunsul este dezamăgitor.

Detaliu de cioplitură pe fusul unei coloane de la pridvorul bisericii „Adormirea” din Râmnicu Sărat

Cioplitură nouă imitând maniera medievală; coloană înlocuită la pridvorul bisericii „Adormirea”

Monograma lui Petruş Gheorghiu – magazin de coloniale, delicatese şi băuturi, asortat în permanenţă cu cele mai bune şi ieftine articole de concurenţă, zilnic brânzeturi proaspete, preţuri mai convenabile ca oriunde (reclamă interbelică)

Finiale de acoperiş pe Str. C. Brâncoveanu

Casă pe Str. C. Brâncoveanu

Casa Stavri Jugureanu (Str. C. Brâncoveanu) – foişor neoromânesc

Aticul bogat decorat al unei case de pe Str. Ştefan cel Mare

Casă în stil modernist pe Str. Ştefan cel Mare

CASA IORGU ANTONESCU

Pe Strada Tudor Vladimirescu, la nr. 24, privirea trecătorului este atrasă de un imobil în manieră rustică, lipsit în bună măsură de ornamente, ce aminteşte de locuinţele fortificate de tipul culelor. Se remarcă deschiderea trilobată a ferestrei de la parter, copertina de lemn a intrării principale şi cerdacul de la etaj. Întreaga casă are un volum compact, necomplicat, ce evocă arhitectura ţărănească tradiţională. Este singura casă ce poartă semnătura arhitectului Petre Antonescu în Râmnicu Sărat, lucru de înţeles atâta timp cât a fost proiectată pentru Iorgu Antonescu, vărul celebrului arhitect. Aşadar, o casă boierească în stil neoromânesc, demnă de a figura în patrimoniul oricărui oraş din România.
Petre Antonescu, fiul marelui proprietar Anton Antonescu, va fi văzut pentru prima oară lumina Domnului în ctitoria lui Ştefan cel Mare, aflată nu departe de casa părintească de pe Bulevardul Cuza. Aici va fi contemplat mai întâi o zidire a lui Ştefan, cu o valoare artistică sporită de farmecul vechimii. Se va fi întors cu gândul la mica biserică «Piatra» din oraşul natal, atunci când îşi imagina catedrale pentru oraşele mari ale ţării. Filiaţia arhitectului, în pofida numelui său burghez, se ridică până în secolul al XVII-lea. De aici respectul şi dragostea faţă de valorile autentice din trecut. Excelent desenator, călătorea întotdeauna însoţit de caietul de schiţe, căutând surse de inspiraţie printre vechile construcţii tradiţionale româneşti.

Deşi înclină balanţa în favoarea unei arhitecturi autohtone, el nu se limitează la aceasta, abordând vocabularul internaţional. Arhitectul rămâne în memoria noastră ca autorul unei opere impresionante ca întindere în timp, cât şi ca importanţă, debutând într-o manieră eclectică şi evoluând ulterior spre acoperirea altor maniere stilistice.
Petre Antonescu a fost rectorul Şcolii de Arhitectură din Bucureti şi membru al Academiei Române (din 1944). În oraşul nostru a proiectat Teatrul Comunal, dispărut la sfârşitul anilor ’40.
Casa în care a copilărit arhitectul se găseşte pe Strada Cuza. Schilodită de timp şi de prefacerile suferite, decolorată de vreme şi cu tencuiala căzută, casa e condamnată la moarte sigură.
Cu mai bine de zece ani în urmă, pe când căutam casa, n-am găsit pe nimeni în zonă să ne îndrume. Nici cei ce locuiau în ea nu ştiau cui a aparţinut. Trist, dar adevărat.

Fragment din „Râmnicu Sărat – ghid turistic”, autor R.T. Chirac, Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2010

CASA ITEANU

Era cea mai frumoasă casă de pe Strada Carol (azi Tudor Vladimirescu). O vilă burgheză, inspirată din arhitectura ţărănească subcarpatică, un imobil la care raportul între plinuri şi goluri este bine ales de anonimul arhitect de odinioară. Casa cuprinde două corpuri inegale ca înălţime, legate printr-un vestibul retras, prevăzut cu o intrare la care conduce o scară încorsetată de balustrade decorate cu motive tradiţionale.
Corpul din dreapta intrării prezintă un foişor cu coloane de inspiraţie brâncovenească. Sub cornişă, trecătorul curios într-ale arhitecturii observă un brâu în torsadă, o împletitură din piatră caracteristică arhitecturii medievale româneşti. Are o încărcătură simbolică legată de Sfânta Treime.
La corpul din stânga intrării, mai coborât, s-a intervenit brutal prin astuparea golurilor iniţiale, inclusiv a gârliciului de la pivniţă, acesta din urmă fiind un element specific vechilor case boiereşti din podgorii.

În faţa casei, de o parte şi de alta, tronează doi sfincşi din piatră ce fac notă discordantă cu ambientul arhitectural al casei. Ce vor fi căutând acolo, probabil doar proprietarul casei ne-ar fi putut răspunde. Cine a fost acesta? Alexandru Iteanu – ardelean pripăşit la Râmnicu Sărat, farmacist, om politic liberal, deputat, preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie a judeţului Râmnicu Sărat, colaborator al revistei „Gazeta săteanului”.
În prezent imobilul adăposteşte Poliţia Municipală.

Fragment din „Râmnicu Sărat – ghid turistic”, autor R.T. Chirac, Ed. Rafet, 2010

Acelaşi cadru, altă denumire – Vila Niţescu. Să fi preluat acest Niţescu imobilul de la Al. Iteanu?

Iată şi o imagine de detaliu a casei, cu deschiderile in plin cintru vitrate

Iată părerea lui Valentin Mandache, expert în case de epocă: Multumesc pentru acest remarcabil share! Fotografia e superba, iar dupa cum arata cetateanul in trench ar putea fi de la sfarsiul anilor ’20, ceea ce corespunde si cu stilul de neoromanesc in faza matura al acestei case. E o „rascoala” de v…olume acolo, dar placute ochiului in ansamblu. Imi place padurea de finiale, o caracteristica a fazei mature, si a faptului ca foloseste cu predilectie zidarie de caramida si mai putin beton si otel. Sunt de toate acolo, de la ferestre trilobate, turnuri aparente de cula, frize, medalioane, simboluri de cruci grecesti, capete de burlane neoromanesti, cos de soba neoromanesc, veranda cu stalpi etnografici, gard neoromanesc cu simbolul abstract al funiei, stalp de gard ce simbolizeaza turn de cetate, usa de beci ca la casele boieresti de sec. 19, geamlac, etc. Sunt curios cine-i arhitectul si daca mai exista ceva din aceasta cladire atat de reprezentativ pentru neoromanescul fazei mature in general? Cladirea e martorul unor timpuri cand locuitorii urbei si ai Romaniei erau mult mai sofisticati cultural si constienti de exprimarea identitatii prin arhitectura.