PRIMAR ŢĂRĂNIST DE-ACUM 80 DE ANI

Bărbatul priveşte visător undeva în afara axei obiectivului fotografic, având o atitudine hotărâtă şi demnă, dar în acelaşi timp relaxată. Sufletul acestui domn se ascunde în spatele fracului impecabil, la două rânduri de nasturi, cu o insignă acoperită parţial de rever. Ţinuta de gală e completată de „ţilindru” şi mănuşi albe de piele în ton cu papionul şi batista al cărei colţ se iveşte în buzunarul de la piept. Doi canafi se prelungesc de sub vestă, adăugând acea preţiozitate specifică unui costum cu ştaif. Cu toate acestea, nimic protocolar nu răzbate din atitudinea personajului fotografiat. Mândria bărbătească este ceea ce se poate citi pe chipul celui din fotografie, imortalizat într-un decor simplu al unui atelier fotografic.
Pe cine am ales să vă readucem în memorie la Retro-Râmnic în această săptămână? Pe MITICĂ LUPESCU, un concetăţean dintr-o altă epocă, demult apusă, dintr-o lume uluitor de nouă în vechimea ei, o lume nici mai bună, nici mai rea decât cea de astăzi, doar o lume…altfel.
Avocatul Mitică Lupescu locuia pe strada Principele Ferdinand, era membru al Partidului Naţional Ţărănesc, iar la alegerile comunale din decembrie 1932 a fost ales primarul oraşului Râmnicu Sărat. Tatăl său, Constantin Lupescu, fusese primar (liberal) între anii 1901 şi 1903.

POVESTE DE IARNĂ

De mult nu mai fotografiasem oraşul sub o pătură groasă de omăt proaspăt. Îndată ce împrejurările mi-au permis, am pus mâna pe aparat şi-am ieşit… Era o zi noroasă, mohorâtă, cu contraste estompate de condiţiile atmosferice. O zi cu multă zăpadă şi puţine maşini pe străzi, ceea ce-mi convenea de minune pentru că ador oraşul patriarhal, lipsit de atributele modernităţii. M-am îndreptat spre grădina publică, pustie în miez de zi şi de undrea. Nici măcar ciorile nu croncăneau, semn că ninsoarea astupase orice semn de viaţă.
În faţa Palatului Administrativ, o bătrână traversa strada sprijinindu-se într-un băţ. Am surprins-o pe fundalul ceţos, în atmosfera palidă şi lăptoasă. Mi-a cerut un ban, dar n-am avut ce să-i dau.
Printre teii şi troienele de pe Strada Lupescu am fotografiat vechea casă a boierilor de odinioară, uitată şi abandonată într-un prezent nesigur, care nu prevesteşte nimic bun. De aici, am apucat-o spre cimitir…

Ajuns în „lume tăcută” a necropolei, mi-am îndreptat paşii spre îngerul de piatră ce veghează somnul unui adormit de demult. Sculptura răspândeşte în jur un aer serafic, liniştitor, ce învăluie lumea de dincolo. Am fotografiat aici în toate anotimpurile. De astă dată, o pelerină imaculată acoperea creştetul şi umerii îngerului împietrit.

Pe Strada Domnească, un căţel aştepta în pragul uşii unui magazin de cadouri. Era închis. Zgribulit în ninsoare, patrupedul însufleţea peisajul adormit sub cerul neguros de decembrie; un boţ de căldură într-o lume rece, într-o iarnă ca-n poveşti, în care neaua făcea oraşul curat şi frumos, aşa cum ne-ar plăcea să fie.

Sensul râmnicean, 27 ianuarie 2010