Arhiva

Posts Tagged ‘Dumitru P. Mazilu’

OCTAVIU BLAZIANU

În 1909, odată cu terminarea studiilor universitare, tânărul Dumitru P. Mazilu se stabileşte la Râmnic, unde îi caută pe conservatorii de frunte ai urbei: Octaviu Blazianu şi Menelas Chircu. Să zăbovim puţin asupra celui dintâi, medicul Octaviu Blazianu.

Octaviu BlasianuDe la prima întâlnire – mărturiseşte proaspătul absolvent de filologie – „am simţit că aveam într-adevăr de-a face cu un suflet de elită”. Mai departe-i dăm cuvântul profesorului Mazilu, care în „Foaia Râmnicului” (Anul I, No.17, 18 decembrie 1920) scrie un articol cu privire la viaţa şi personalitatea „mult regretatului doctor al Râmnicului”: „Măsurat şi socotit în toate, cult în adevăratul sens al cuvântului, doctorul Blazianu te captiva din primul moment prin farmecul ce radia din întreaga lui personalitate”. „Născut la Blaj, străvechiul centru al românismului de peste munţi, îşi face acolo primele învăţături, fiind totdeauna capul promoţiei sale. La vârsta de 18 ani pleacă la Viena, unde face studii strălucite de medicină. Anii petrecuţi aici alcătuiau pentru doctorul Blazianu cele mai dragi amintiri ale vieţii lui. Ceasuri întregi în lungile noastre taifasuri, îmi povestea cu o căldură plină de o nespusă duioşie, când una când alta din amintirile frumoasei lui vieţi de student. Aici cunoscuse el tainele cele adânci ale ştiinţei superioare, aici îşi dezvoltase marea lui pasiune pentru muzică şi tot aici ajunsese preşedintele celebrei societăţi studenţeşti România Jună, unde avusese prilejul să trăiască atâtea clipe neuitate în tovărăşia colegilor de la filozofie, Mihai Eminescu… Amintirile de la România Jună îl transportau totdeauna cu o putere magică în lumea caldă a visurilor tinereţii dintâi. Obrajii i se împurpurau ca la întâlnirea neaşteptată a obiectului primelor visări, se ridica uşor de pe scaun, îşi desfăcea ochelarii de după urechi, şi cu ochii de o bucurie de copil începea şirul povestei…”.

După absolvirea studiilor medicale, se stabileşte la Bucureşti, „cu gândul mai ales spre profesorat”.  „O violentă dezamăgire sentimentală – Semper mutabile femina – îl determină să se izoleze undeva, departe, şi să primească el, ilustrul laureat al Vienei, postul de medic de plasă la Panciu! Şi ce n-a făcut el în această modestă calitate pentru sărmanii iloţi de pe Şuşiţa? Nici până astăzi mocanii bătrâni din codrii străvechi ai Vrancei nu l-au putut uita. A fost pentru mine o adevărată uimire să aud, în timpul concentrărilor din preajma războiului, bătrâni din Câmpuri vorbind cu o adâncă evlavie despre bunul lor Dofturu Blajanu de pe vremuri. Atât e de adevărat că, totdeauna omul sfinţeşte locul. Trece în urmă medic primar la Râmnicu Sărat, de care se leagă pentru totdeauna şi nu-l părăseşte decât pentru puţină vreme pentru a ocupa, în urma unor stăruitoare insistenţe, postul de inspector sanitar la Bucureşti. Şi cum râmnicenii de pe vremuri erau se vede oameni mai limpezi văzători decât urmaşii lor de astăzi, încă de tânăr îl leg pe doctorul Blazianu, întâi primar al oraşului, apoi ca reprezentant al lor în mai multe rânduri, în camera şi senatul ţării. După alte criterii pesemne se acordau pe atunci onorurile cetăţeneşti. Quantum mutatus ab illo… (cât de mult s-a schimbat) am zice cu poetul, privind la situaţia din clipa de acum”. Aşadar, „râmnicenii de pe vremuri erau se vede oameni mai limpezi văzători decât urmaşii lor de astăzi”. Cât adevăr! Oare ce ar spune astăzi profesorul Dumitru P. Mazilu, văzând ce lupte se dau la Râmnic în campaniile electorale şi cum schimbă unii partidele ca pe şosete. Dar să nu insistăm pe politicianismul actual şi să revenim la  personalitatea doctorului Blazianu.

Primul Război Mondial îl găseşte la datorie, ca medic-locotenent-colonel la spitalul local, unde desfăşoară o activitate prodigioasă, readucând la viaţă mii de muribunzi. „El, care nu fusese niciodată chirurg, uimeşte pe chirurgii vestiţi ca d-rul Negruzi cu îndrăzneala şi preciziunea operaţiilor ce încearcă cu izbândă desăvârşită. El, care din cauza sănătăţii de mult zdruncinate nu putea rezista la nicio oboseală fizică, ajunge să nu iasă din spital câte 10 şi chiar câte 15 ore. Când puhoiul duşman ajunge să bată la poarta Râmnicului, el, ardeleanul fugit de peste munţi, primeşte ordinul să rămână pe loc pentru îngrijirea nefericiţilor ce nu puteau fi transportaţi. Ştia bine ce-l putea aştepta şi totuşi nu ezită o clipă să-şi facă întreaga datorie. Şi a fost o adevărată providenţă pentru populaţia rămasă sub duşman, prezenţa în mijlocul ei a doctorului Blazianu, care a ştiut să fie fără încetare singura pavăză ocrotitoare împotriva nenorocirilor de tot soiul ce-i ameninţau pe toţi la fiecare clipă. Când războiul s-a încheiat cu izbânda deplină a năzuinţelor noastre, când visurile semeţe ale copilăriei fugarului din Blaj se încheagă definitiv într-o măreaţă înfăptuire, sufletul senin al doctorului Blazianu cunoaşte mulţumiri de proporţii biblice. Între el şi Târnavele copilăriei lui, nu mai erau acum nici graniţă, nici vamă, nici jandarm unguresc! Ce altceva putuse el să dorească mai arzător de la viaţă?”

Emilian Constantinescu, în „Siluete râmnicece” (Almanahul Râmnicului, 1933) încearcă un portret al medicului Blazianu: „Înalt, roşcovan, iată-l venind cu mers grăbit, săltat, cu mişcări nervoase, repezi. Este – pentru vremea sa – un erudit. Lumea apelează, în cazuri grave, la luminile lui şi mai totdeauna, cu folos. Dar nu e numai medic minunat, format în celebra şcoală vieneză, ci şi bun român şi desăvârşit om de cultură. Prestigiul de care se bucura în opinia publică era pe deplin meritat. Muzician distins, doctorul Blazianu a înţeles şi susţinut orice manifestare artistică în oraşul acesta de provincie. De câte ori George Enescu a primit să se oprească şi la noi, datorită numai lui. Până la adânci bătrâneţi a rămas acelaşi suflet entuziast şi dezinteresat”.

Multe s-ar mai putea spune despre acest aristocrat al spiritului râmnicean, dar nu vreau să lungesc cuvântul. Azi, lumea nu mai are răbdare să citească. În final, câteva cuvinte despre portretul celui evocat. Realizat în jurul vârstei de 60 de ani, în atelierul „Julietta – Photographe de la Cour Royale, Bucarest”, acesta apare pe o carte poştală expediată de Blazianu unui comerciant local, Pararaschiv Paraschivescu, cu prilejul Sărbătorilor de Iarnă din 1913 (data exactă: 24 decembrie 1913). Dintre decoraţii, atrag în mod special atenţia Ordinul „Coroana României” în grad de comandor, înfiinţat de regele Carol în 1881, după ce România a devenit regat, şi Ordinul „Steaua României” în grad de ofiţer, cel mai vechi ordin naţional, înfiinţat de Cuza-Vodă în 1864.

CASA CHIRCU

04/03/2012 7 comentarii

Reşedinta boierului Chircu de pe Strada Tudor Vladimirescu (fostă Carol I) e un imobilul în stil apusean evidenţiat prin intrarea monumentală, cu peron, acoperită cu o copertină de sticlă sub formă de scoică, deasupra căreia se află un pinion – perete vertical care închide spre exterior cele două versante ale acoperişului în două ape. Monograma boierului poate fi observată pe poarta principală. În prezent, Casa Chircu adăposteşte o bancă şi o cafenea.
Iată ce scria Teodor G. Baciu despre casa acestui vechi boier râmnicean în lucrarea ,,O viaţă aleasă”:
„Casă boierească situată în centrul oraşului, pe Str. Carol. Porţile veşnic deschise. Deschise nevoiaşilor, deschise celor ce voiau să fie găzduiţi, deschise prietenilor, deschise tuturor celor ce voiau s-o cunoască.
Împodobită cu tot ce-i cusătură şi ţesătură românească, cu tot ce a găsit şi a cumpărat de unde a văzut (M. Chircu, n.n.), lucruri de gust şi specific românesc. Nu s-a dus la o expoziţie de covoare să nu cumpere cel mai autentic covor românesc. Nu s-a dus la o expoziţie de mobilier să nu cumpere pe acela în care era sculptat cel mai frumos şi original model românesc, nu s-a dus într-un sat unde costumul naţional era la înălţimea lui, să nu cumpere cea mai frumoasă cămaşă, cea mai frumoasă ie, cea mai frumoasă stricătoare. Aşa a reuşit să aibă o colecţie de costume naţionale cu motive din toate regiunile ţării.
Care casă din Râmnicu Sărat era asaltată cu bileţel şi scrisori în preajma sau în ziua unei serbări cu caracter românesc, în ziua unei serate unde se cerea costum, în ziua când era o Chindie? Desigur, casa boierului Menelas Chircu, care orânduise totul şi prin înţelepciunea D-nei Chircu.
Aşa de mult s-a dus vestea despre costumele ce le aveau, că aveau cereri şi de prin Bucureşti, Focşani, Buzău, etc. O frumoasă colecţie de beţe pe care sunt puse cele mai fine încrustături completează costumele, la care se adaugă apoi o serie de curele ţintuite, unde ţăranul şi-a pus toată arta. Aşadar, dacă cineva vrea să vadă un costum naţional frumos din orice regiune a ţării, venea aici, vrea să vadă un covor frumos cu cele mai autentice motive, venea aici, vrea să vadă ţesături alese, o pictură frumoasă, venea tot aici.”
Deci, casa de pe Strada Carol era un adevărat muzeu în care soţii Chircu adunaseră de-a lungul vieţii obiecte etnografice de mare valoare. Boierul Chircu era, alături de Al. I. Zamfirescu şi Octavian Moşescu, unul din cei mai însemnaţi colecţionari din judeţul Râmnicu Sărat. Dar, mai întâi de toate, era un „om de ispravă”, „bun şi îndatoritor cu toată lumea, nepreţuit ca prieten, dotat cu o surprinzătoare receptivitate instinctivă pentru toate nuanţele frumosului”. (Dumitru P. Mazilu, 1941).

O după-amiază pe Strada Carol… Anii 1900

20/02/2012 10 comentarii

E o după-amiază târzie şi calmă la Râmnic, un orăşel cu nici 15 000 de locuitori… Trecând pe Strada Carol, un fotograf se opreşte în apropierea Gimnaziului de Băieţi, o clădire desenată de Leonida Negrescu la cumpăna veacurilor XIX şi XX. Aici învaţă cei mai buni elevi din oraş, iar exigenţa profesorilor nu-i scuteşte pe niciunul dintre ei.
Elevul Octavian Moşescu rămâne corigent la limba română şi limba franceză în clasa a IV-a (echivalenta clasei a VIII-a de azi), iar cel care-l pedepseşte este tocmai dirigintele său, profesorul de limba română Dumitru P. Mazilu. Respins în sesiunea din septembrie 1910, promovează (cu media generală 5,00) abia în iunie 1911.
În aceeaşi clasă cu Octavian Moşescu se află Emilian Constantinescu, viitor profesor secundar şi avocat, cel care – în Almanahul Râmnicului din 1933 – semna o tulburătoare evocare despre râmnicenii de altădată, intitulată „Siluete râmnicene”. Era premiantul clasei.
Printre elevii gimnaziului îl mai aflăm pe D.D. Roşescu (clasa a II-a), corigent şi el la matematică, în septembrie 1909. La începutul anilor ’30, preotul D.D. Roşescu din Bălţaţi conducea, în calitate de preşedinte, Şcoala de cântăreţi bisericeşti din Râmnicu Sărat.
Despre viitorul avocat şi deputat Virgil Sotirescu (clasa a IV-a) aflăm că, în iunie 1910, promovează examenul de corigenţă la disertaţie.
Revenind la fotografie, observăm că aceasta este luată dinspre sud şi încadrează faţada aproape în totalitate. Poarta care astăzi se găseşte în dreptul intrării profesorilor se afla în urmă cu mai bine de o sută de ani în colţul de sud-vest al grădinii gimnaziului.
Cadrul este animat de concitadinii noştri de peste timp. Oamenii pozează „ca la fotograf”, stând pe loc, cu ochii aţintiţi în obiectiv. În mijloc, un domn în costum, cu pălărie, papion şi baston, se încredinţează că prezenţa sa nu va trece neobservată. Puţin mai departe, în dreptul intrării profesorilor, doi copii sunt şi ei atenţi la omul cu camera obscură. Unul dintre ei s-a cocoţat pe postamentul din calcar al gardului din fier forjat. În plan îndepărtat, mai mulţi elevi de gimnaziu (se recunosc după şepci) privesc curioşi la neobişnuita apariţie a unui fotograf pe strada prăfuită din oraşul lor. Nu îndrăznesc să se apropie, „topindu-se” în peisajul unei urbe de provincie, la început de veac XX.
Imaginea a fost expediată în septembrie 1909, ceea ce înseamnă că fotografia a fost făcută în prima decadă a secolului, probabil pe vremea primariatului lui Gabriel Dobreanu (între 1905 şi 1907).

PROFESORUL DUMITRU P. MAZILU

25/04/2011 6 comentarii

În 1909 sosea la Râmnic un tânăr de 24 de ani, proaspăt absolvent de Litere. Primul drum l-a făcut la Chircu, boierul conservator din centrul oraşului, pe Strada Carol. Auzise despre el încă din copilărie, la răzeşii de pe Valea Milcovului. Tatăl său, junimist încă de pe băncile seminarului şi cititor zilnic al „Epocei” lui Nicu Filipescu, obişnuia adesea să spună: „La Râmnic, doi oameni acătării: Doctorul Blazianu şi Chircu”. Ambii conservatori.
Tânărul se numea Dumitru P. Mazilu, era născut la Broşteni şi, după absolvirea Liceului „Unirea” din Focşani şi a Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, venea la Râmnic, profesor titular de limba română, drept şi istorie la Gimnaziul „V. Boerescu” (unde a rămas până în 1916). Între 1908 şi 1909 îşi satisfăcuse stagiul militar la Regimentul 9 Infanterie. În 1906 îşi luase licenţa în drept, iar în 1908 pe cea în litere şi filozofie. A fost pe rând profesor, avocat, revizor şcolar al judeţului Râmnicu Sărat.

Între 1912 şi 1914 a scos la Râmnic ziarul „Lumina”, cu o întrerupere în 1913 datorită campaniei militare din Dobrogea. A participat la campanie cu gradul de sublocotenent, în Regimentul 49 Infanterie, iar în perioada 1916-1918 la Războiul Întregirii Neamului. În 1917 a fost avansat la gradul de căpitan. În toamna anului 1918 a primit numirea de profesor de limba română la şcolile militare de Infanterie şi Administraţie din Bucureşti.


Dumitru P. Mazilu (primul din stânga) împreună cu Menelas şi Radu Chircu, în faţa Prefecturii

În iunie 1918 a fost ales de către Colegiul III al Ţărănimii din Partidul Junimist-Conservator ca deputat în Parlamentul de la Iaşi din partea judeţului Râmnicu Sărat. În cursul anului 1919 (martie-decembrie), împreună cu profesorul Simion Mehedinţi, a editat revista „Munca”, în acelaşi an fiind ales membru titular al Societăţii Regale Române de Geografie.
În perioada 1919-1932 a fost profesor de limba română şi ştiinţe economice la Şcoala Superioară de Război. Între 1935 şi 1938 a fost şeful Organizaţiei P.N.Ţ. de Râmnicu Sărat.
Student al lui Titu Maiorescu şi Simion Mehedinţi, s-a remarcat printr-o aleasă cultură, dragoste de neam şi ţară. A desfăşurat o bogată activitate publicistică. Mircea Eliade îl evocă în Memoriile sale ca un profesor de mare valoare care i-a descoperit înclinaţiile literare.
În anul 1926 s-a căsătorit la Râmnicu Sărat cu Tinca Lupescu (1895-1982), nepoata lui Gheorghiţă Lupescu, primul preşedinte al Clasei Ţăranilor în Divanul Ad-Hoc al Ţării Româneşti (1857). În acelaşi an cumpără un teren de vreo sută şi ceva de hectare în comuna Poenarii-Vulpeşti, la 38 km de capitală. „Aici, după socotelile mele de la vremea aceea, urma să-mi adăpostesc bătrâneţile şi să-mi închei viaţa, cât mai târziu cu putinţă. Surmenat, probabil, şi cu unele începuturi de tulburări cardiace, încă din 1932 a trebuit să mă stabilesc la ţară”.
În noaptea de 1-2 martie 1949 este ridicat din mijlocul a tot ceea ce crease şi, „cu o biată valiză de mână, cu un rând de schimburi şi hrană rece pe două zile” este trimis cu domiciliul obligatoriu la Focşani, după care în aprilie 1952 este arestat din nou şi dus la Canalul Dunăre-Marea Neagră, de unde este eliberat în vara anului 1954. Reîntors în capitală după un surghiun de cinci ani, „timp în care n-am fost nici judecat, dar nici măcar anchetat pentru vreo vină cât de vagă”, munceşte ca zilier la arhivele Ministerului Învăţământului. Moare la 30 ianuarie 1964 din pricina frigului.

În februarie 1953, deţinutul politic Dumitru P. Mazilu, de la Colonia „Peninsula”, comuna Valea Neagră, judeţul Constanţa, trimitea următoarea scrisoare familiei sale, domiciliată în Bucureşti:

Tincuţa dragă şi dragi copii,

Încântat că mă pot, în sfârşit, adresa vouă direct, vă îmbrăţişez cu nespus drag şi vă strâng la piept adânc înduioşat de toate delicatele voastre atenţiuni. Să trăiţi. Am primit tot; îmbrăcăminte şi medicamente, nu-mi mai trimiteţi. Alimente (trimiteţi, n.n.): 5 kg netto lunar: pâine, zahăr, brânză, marmeladă (când nu se va putea, miere cu nuci pisate – divină), cărnuri nu, nici alimente de lux; ţigări „Mărăşeşti”. Şi câteva căpăţâni de usturoi. Boala mea n-a mai facut nici un progres şi sunt destul de sănătos ca să pot spera. Scrieţi-mi lunar.

Cu toate gândurile numai la voi, Tata

În curtea casei din Broşteni – portret de familie

Maria şi Panait Mazilu ne privesc din curtea casei din Broşteni, un sat de răzeşi de pe valea Milcovului, la poalele Măgurii Odobeşti, cel mai înalt deal de la curbura Carpaţilor. E o zi calmă de vară, în care soţii Mazilu, rezemaţi în scaune sculptate în lemn, pozează pentru un portret de familie. Între ei, o masă cu trei picioare pe care este un vas cu flori completează cadrul. Fotografia e din veacul al XIX-lea.
Panait Mazilu era învăţător şi preot paroh în localitatea Broşteni din judeţul Râmnicu Sărat. Făcuse seminarul la Roman şi era membru al Partidului Conservator. Este tatăl lui Dumitru P. Mazilu, profesorul şi avocatul râmnicean despre care „Retro-Râmnic” a mai amintit. Nu întâmplător, fiul unui învăţător de ţară avea să scoată la Râmnicu Sărat primul ziar adresat învăţătorilor din judeţ – „Lumina”. Puternic legat de satul natal şi influenţat de părintele său, Dumitru P. Mazilu visa la „întărirea energiilor locale”, fără nicio preocupare pentru politica meschină de partid.


Ne place să credem că „Lumina” a fost şi un omagiu adus preotului şi învăţătorului de ţară Panait Mazilu, trecut la cele veşnice în acelaşi an în care apărea ziarul – 1912.

Sunt mândru că nepotul lui Panait Mazilu, Constantin Dinu Mazilu, se numără printre prietenii „RETRO-RÂMNIC”. Fără aportul său, conţinutul acestui blog ar fi fost mai sărac. Îi mulţumesc şi pe această cale.

SCRISOARE DIN DETENŢIE

02/02/2010 1 comentariu

În februarie 1953, deţinutul politic Dumitru P. Mazilu, de la Colonia „Peninsula”, comuna Valea Neagră, judeţul Constanţa, trimitea următoarea scrisoare familiei sale, domiciliată în Bucureşti:

Tincuţa dragă şi dragi copii,

Încântat că mă pot, în sfârşit, adresa vouă direct, vă îmbrăţişez cu nespus drag şi vă strâng la piept adânc înduioşat de toate delicatele voastre atenţiuni. Să trăiţi. Am primit tot; îmbrăcăminte şi medicamente, nu-mi mai trimiteţi. Alimente (trimiteţi, n.n.): 5 kg netto lunar: pâine, zahăr, brânză, marmeladă (când nu se va putea, miere cu nuci pisate – divină), cărnuri nu, nici alimente de lux; ţigări „Mărăşeşti”. Şi câteva căpăţâni de usturoi. Boala mea n-a mai facut nici un progres şi sunt destul de sănătos ca să pot spera. Scrieţi-mi lunar.

Cu toate gândurile numai la voi, Tata

Arestat în 1949, lui Dumitru P. Mazilu i s-a stabilit domiciliul obligatoriu la Focşani, de unde a fost ridicat în 1952 şi trimis la canalul Dunăre-Marea Neagră. În 1953 a fost mutat cu domiciliu obligatoriu la o fermă horticolă de lângă Tulcea. Anul următor, în urma mai multor cereri făcute de soţia sa, a revenit în Bucureşti. Neavând pensie, în 1956 s-a angajat la Arhivele din Ministerul Învăţământului şi Culturii pe timp de doi ani, pentru a-şi completa vechimea în muncă. A murit în ianuarie 1964 din cauza frigului din casă.

COLONIA „PENINSULA”
„Peninsula” (colonie existentă între 1951-1977), numită şi „Lagărul de exterminare nr.1”, a fost înfiinţată în toamna anului 1950, pe 32 hectare la partea de sud-est a lacului Taşaul, pe o „peninsulă” ce intra în lac, la 5 km de satul Valea Neagră, sat numit, din vara anului 1953, Lumina (ce coincidenţă stranie; „Lumina” se numea şi ziarul pe care Dumitru P. Mazilu îl fondase la Râmnicu Sărat cu patru decenii în urmă!). Colonia a avut mai multe puncte de lucru pe o rază de 10 km, greşit interpretate uneori ca lagăre de sine-stătătoare: Mamaia-Sat, Mustaţa, Cariera Ovidiu (Canara), Taşaul (staţie de triaj, la 10 km de lagăr), Stadion-Constanţa, Coada lacului, Garaje, Terasamente-Valea Neagră (posibil şi Piatra – Sectorul 13 ?). O apreciere din aceeaşi sursă stabileşte la cca. 8000 numărul maxim de oameni (împărţiţi în 120 brigăzi), dar probabil acest număr nu se referă numai la deţinuţi. În mod oficial, efectivele M.A.I. în trimestrul I 1952 erau de 2950 deţinuţi, din care 1100 la Sectorul 11; 400 la Sectorul 12; 600 la Sectorul 13; 550 la lucrări auxiliare şi 300 la sectorul agricol (Basarabi, Năvodari). Colonia a funcţionat şi după închiderea canalului, cu munci la cariera de piatră. În 1953/54 se găsea în nomenclator ca lagăr special internaţi DGSS, condamnaţi pentru nedenunţare, trecere frontieră, port ilegal armă, deţinuţii (2875 faţă de 4220 locuri disponibile) fiind atunci folosiţi la lucrări de excavaţii, terasamente, metalurgie. Desfiinţată în 1954, a fost reînfiinţată în 1955 pentru deţinuţi de drept comun, în funcţie până prin 1977.

ANUARUL GIMNAZIULUI „VASILE BOERESCU”

Prin bunăvoinţa domnului Constantin Dinu Mazilu, fiul reputatului profesor râmnicean Dumitru P. Mazilu (1885-1964), am intrat în posesia Anuarului Gimnaziului „V. Boerescu” (1909-1915). După cum ştiţi, acest gimnaziu a devenit în ziua de azi Colegiul Naţional „Al. Vlahuţă”, o şcoală cu care râmnicenii se mândresc.
Revenind la anii 1909-1915, e bine să ştiţi că Râmnicul era un orăşel cu aprox. 15 000 de locuitori şi, în pofida faptului că era capitală de judeţ, nu avea niciun liceu. De aceea, cei ce doreau să urmeze liceul trebuiau să plece din oraş. Astfel a procedat Octavian Moşescu care, după absolvirea gimnaziului în anul 1911, a urmat liceul „Anastasie Başotă” din Pomârla. Şi, pentru că am pomenit de Octavian Moşescu, un talentat publicist şi colecţionar de artă, cititorii vor fi probabil miraţi să afle că acest admirabil mânuitor al condeiului figura, la finele anului şcolar 1909-1910, corigent la limba română şi limba franceză. Se găsea atunci în clasa a IV-a (corespondenta clasei a VIII-a de azi), iar cel care l-a lăsat corigent era tocmai dirigintele clasei a IV-a, profesorul de limba română Dumitru P. Mazilu. Respins în sesiunea din septembrie 1910, va promova (cu media generală 5,00) abia în iunie 1911.
În aceeaşi clasă cu Octavian Moşescu se afla Emilian Constantinescu, viitor profesor secundar şi avocat, cel care – în Almanahul Râmnicului din 1933 – semna o tulburătoare evocare despre râmnicenii de altădată, intitulată „Siluete râmnicene”. Era premiantul clasei.
Printre elevii gimnaziului îl mai aflăm pe D.D. Roşescu (clasa a II-a), corigent şi el la matematică, în septembrie 1909. La începutul anilor ’30, preotul D.D. Roşescu din Bălţaţi conducea, în calitate de preşedinte, Şcoala de cântăreţi bisericeşti din Râmnicu Sărat.
Despre viitorul avocat şi deputat Virgil Sotirescu (clasa a IV-a) aflăm că, în iunie 1910, promovează examenul de corigenţă la disertaţie.
Anuarul Gimnaziului „V. Boerescu” (1910) a fost tipărit la tipografia „Lumina” N. Chiriţescu, Strada Traian, nr. 13.