VEDERE SPRE PIAŢĂ

Cu mai bine de un secol în urmă, la cumpăna veacurilor, Alex Antoniu, un fotograf bucureştean, s-a oprit şi pe malul Râmnicului pentru a fotografia panorama oraşului. Intenţionat sau nu, fotograful a surprins practic nucleul oraşului, mahalaua centrală de jur-împrejurul căreia a crescut urbea. Marcată cu roşu în veacul al XIX-lea, mahalaua „Vatra” era inima târgului de pe stânga Râmnicului.
Lipsită de valenţe artistice, fotografia rămâne un document de maximă importanţă pentru cei îndrăgostiţi de trecutul oraşului. Punctul de staţie este pe dreapta râului, în vecinătatea vechiului pod de fier ridicat pe vremea lui Costache Zamfirescu, primar între 1865 şi 1866. Prim-planul fotografiei este dominat de terasa râului, pe care se găsesc doi copii. În plan secund, podul conduce privirea spre fundalul dominat de silueta joasă a oraşului. La data fotografiei, podul se găsea la sud de actualul pod, în dreptul Străzii Pieţii.

Centrul oraşului Râmnicu Sărat – Mahalaua „Vatra”, la începutul secolului XX

Observatorul atent poate distinge digul de pământ de pe stânga Râmnicului, oborul, halele, ansamblul vechii mănăstiri. Se văd câteva imobile de pe Strada Spătarul Cantacuzino (azi Toamnei). Pe bucata de pământ dintre mănăstire şi râu se afla, ca şi azi, piaţa oraşului, străbătută leneş de Iazul Morilor. Dindărătul casei domneşti se iţeşte turla bisericii lui Mihail Cantacuzino, „cea mai înaltă din câte a făcut Brâncoveanu”, după cum spunea Nicolae Iorga într-o conferinţă din 1910, la Râmnic.

Despre Alex Antoniu (care a fotografiat şi Biserica „Piatra” sau „Domneasca”, cât timp se mai afla în picioare) aflăm mai multe de la Emanuel Bădescu: „Alexandru Antoniu (activ între anii 1890-1925) s-a zbătut toata viaţa să se afirme. Ignorat de talent şi simţind această grea lovitură a Destinului, a optat pentru ambiţie. Pornind la drum cu deviza «vreau, deci pot», Antoniu a lăsat posterităţii lucrări curate, valoroase din punct de vedere documentar, dar lipsite de acea atracţie magnetică proprie artei. Bineînţeles, se întâlnesc şi excepţii, însă după căutări îndelungi şi obositoare pentru ochiul nerăbdător să fugă de banalităţi. Fotografiile cuprinse în Albumul General al României, tipărit în anul 1901, i-au adus medalia de bronz la Expoziţia Universală de la Paris din 1900. Dedicat a son Excellence mr. Tr. Djuvara Ministre de Roumanie a Bruxelles, albumul era totodată şi un «Omagiu Corpului Oficeresc din Armata Română». Aceste aspecte coroborate cu existenţa «comentariului la imagini» în limbile română, franceză şi germană fac evident caracterul propagandistic. Convins că, prin publicarea fotografiilor, face o bună propagandă ţării şi numelui său, Antoniu a mai publicat albumele Expoziţia Generală Română (1906) şi Din Bucuresci (1910), ambele tipărite la Socec”.
Mulţumită acestui fotograf, ştim cum arăta oraşul de acum mai bine de o sută de ani. Imaginile sale scot la iveală repere de mult dispărute din geografia Râmnicului: podul de fier (aflat azi în amonte, la Dumitreşti), oborul, vechile hale de carne şi peşte, prăvăliile mahalalei „Vatra” ş.a. Toate acestea dădeau viaţă unui târg care, după ce lepădase haina orientală, păşea cu încredere spre valorile Europei, într-o epocă de adânci prefaceri pentru ţara aflată la porţile Orientului.

PALATUL FISCAL

Am scanat imaginea de mai sus dintr-un album monografic al Râmnicului, apărut în 2005. Legenda care însoţeşte fotografia conţine mai multe greşeli. În primul rând, denumirea: Casa Gheorghiţă Lupescu. Cel care a ridicat casa a fost Constantin Lupescu, fiul lui Gh. Lupescu. Deci, denumirea corectă este Casa Lupescu (Constantin). Arhitectul nu este Anghel Saligny (nici nu era arhitect, era inginer), ci Leonida Negrescu, care a construit un imobil geamăn în Bucureşti, pe Str. Batiştei, pentru primarul capitalei, Procopie Dumitrescu. Soarta a făcut ca, dintre cele două case, astăzi să se păstreze doar cea de la Râmnicu Sărat.
„În 1901 locuieşte câteva zile aici regele Carol I”, afirmă autorii. De fapt, regele n-a „locuit” niciodată în casa familiei Lupescu, ci doar a înnoptat în noaptea de 28-29 septembrie 1901, cu prilejul popasului la Râmnicu Sărat, prilejuit de nişte manevre militare desfăşurate în judeţ.

Potrivit autorilor albumului, casa este „o adevărată bijuterie a arhitecturii româneşti”. Că este într-adevăr o „bijuterie” suntem de acord, dar că ea aparţine arhitecturii româneşti, ne îndoim. Leonida Negrescu nu a făcut decât să imite arhitectura franceză, la modă în epocă, copiind până în cele mai mici detalii vreo vilă de pe malurile Senei. De altfel, era cel de-al doilea arhitect român (după Ion Mincu) cu diplomă la Beaux Arts Paris, luată în anul 1887. Fiind un timp arhitect şef la Ministerul de Instrucţie, a proiectat mai multe şcoli, printre ele şi gimnaziul râmnicean, azi Colegiul „Al. Vlahuţă”. Aşadar, casa de pe Str. Gh. Lupescu nu are nimic în comun cu arhitectura românească, cu stilul naţional inaugurat de Ion Mincu în 1886. O foarte succintă caracterizare arhitecturală poate fi citită în cartea mea, „Râmnicu Sărat – itinerar subiectiv”, la pag. 115: „Imobilul se face remarcat printr-o bogată ornamentaţie, prin elementul central scos în relief din planul faţadei, ce prezintă la partea superioară un fronton cu timpanul decorat cu motive vegetale. Golul în plin cintru al intrării este încadrat de pilaştri, iar deasupra are o amplă ornamentaţie în ipsos, din care se remarcă două cornuri ale abundenţei. Un belşug propriu uneia dintre cele mai avute familii din târgul Râmnicului”.

Singurul detaliu «românesc» ar putea fi considerat cartuşul decorativ de sub fronton, inscripţionat cu un tip de literă pe care tot Ion Mincu l-a inventat pornind de la alfabetul slav, folosit în vechile biserici medievale româneşti. Inscripţia „PALATUL FISCAL” va fi apărut deasupra intrării după ce casa a fost vândută Ministerului de Finanţe (în 1927), şi nu „donată primăriei oraşului”, cum susţin monografii albumului mai sus amintit.

PORTRET DE GRUP

Zi de vară în târgul Râmnicului!…Băieţii de la „Boerescu” s-au strâns în faţa şcolii pentru o fotografie de grup. E o ocazie deosebită într-o urbe ca Râmnicul, unde atelierele foto sunt adevărate rarităţi. Oraşul e mic, nu atrage prea mulţi meşteri într-ale fotografiei. Tocmai de aceea, gimnaziştii, mai mici sau mai mari, în număr de vreo sută, au ieşit pe trotuar pentru a-i poza fotografului instalat în mijlocul Străzii Carol; cine ştie când mai prind o astfel de ocazie! Cei din spate s-au cocoţat pe soclul de calcar al grilajului ce împrejmuieşte grădina gimnaziului, să se vadă mai bine. Câţiva profesori s-au amestecat printre elevi. Să fie sfârşitul anului şcolar? Cine poate şti? Fotografia nu e datată. E doar dintr-un alt timp, o altă lume, plină de linişte, de amintiri şi de nostalgie !…O imagine care ne proiectează în trecut gândurile şi simţămintele prezente, un refugiu temporal din calea unui prezent confuz şi nesigur. Fundalul fotografiei e dominat de silueta gimnaziului. Imobilul nu are decât parterul, etajul fiindu-i adăugat mai târziu, pe vremea regelui Ferdinand. În acest sens, gimnaziul va primi – în 1920 – numele: Liceul „Regele Ferdinand”.

Octavian Moşescu, elev la Gimnaziul „Vasile Boerescu”, fotografiat în atelierul lui I. Hansa

Imaginea gimnaziului este anterioară Primului Război Mondial (în perioada ocupaţiei germane localul gimnaziului fiind evacuat), eveniment ce a zguduit din temelii viaţa calmă a confraţilor noştri de peste timp. Unii dintre ei, juni cu precădere, au fost surprinşi de obiectivul unui fotograf anonim într-o dulce clipă din trecut, într-un decor urban arhaic, cu o puternică tuşă nostalgică.

CUVIOASA PARASCHEVA ŞI PASAJUL POPILOR

Dăm timpul înapoi cu aproape o sută de ani… Un fotograf rătăceşte pe străzile Râmnicului. În partea de miazănoapte a târgului, nu departe de apa Râmnicului, pe Strada Cuvioasa Parascheva, hoinăreala îi dezvăluie o biserică, recent ridicată, ce stă pe locul ctitoriei lui Ştefan cel Mare din veacul al XV-lea.
Pe la finalul celui de-al XIX-lea veac, arhitectul cu origine râmniceană Nicolae Gabrielescu decide dărâmarea bisericii „Piatra”, din cauza stării în care se afla şi a faptului că nu se mai păstra niciun element de interes arhitectonic şi istoric. Ca urmare, autorităţile dispun, în anul 1897, dărâmarea şi apoi reconstruirea bisericii, cu hramul Cuvioasa Parascheva, lucrare realizată în anul 1907 după planurile arhitectului Nicolae Gabrielescu de către arhitectul C. G. Vernescu.

Biserica „Piatra” sau „Domneasca”, sec. XV, atribuită lui Ştefan cel Mare

Îndepărtarea din geografia oraşului de pe Râmnic a singurei biserici ştefaniene din Ţara Românească este condamnată de Nicolae Iorga în 1910, când îi avertizează pe locuitorii oraşului cu privire la mănăstirea din piaţă: „Nu s-ar săvârşi o mai mare greşeală, decât a lăsa ca vandalii să dărâme şi acest măreţ monument, cum au dărâmat biserica lui Ştefan cel Mare”. În ochii marelui istoric, arhitectul Gabrielescu nu este altceva decât un „vandal” care ne-a sărăcit, atât pe noi – râmnicenii – dar şi pe ceilalţi iubitori de trecut din ţară, de un monument de aleasă însemnătate istorică.
Dar să revenim la fotograful nostru… După câţiva paşi prin colbul drumului, aceasta se opreşte la răscrucea dintre Strada Cuvioasa Parascheva (azi Patriei) şi Pasajul Popilor (azi Lt. Pantazescu). De aici fotografiază catedrala oraşului. Pasajul Popilor se observă în imagine, însoţind zidul ros de vreme ce flanca odinioară biserica. Pe vremuri, lega Strada Topliceni de Strada Unirii şi era străbătut de Iazul Morilor.
În prezent, din acest unghi, biserica nu se poate fotografia întrucât blocurile ce o sufocă din toate părţile împiedică o astfel de încadrare. După greşeala înlocuirii vechii biserici de secol XV cu una de secol XX, a urmat o alta – închiderea bisericii cu fronturi de blocuri ce obturează monumentul religios, care nu poate fi admirat decât frontal. Nădăjduim că râmnicenii se vor opri la aceste două greşeli.

DOMIREŞTI

Era o după-amiază târzie de gustar când am traversat apa Râmnicului şi, după ce am străbătut satul Poşta pe un drum de pământ paralel cu şoseaua principală, am ajuns în faţa unei ruine. Lumina cădea pieziş, „încălzind” dărâmătura ce se îndărătnicea să rămână în picioare, în ciuda cutremurelor. Soarele dădea să se ascundă după culmile subcarpatice domoale, umbre prelungi aşternându-se pe terasa cu porumb uscat de arşiţa verii.
Ruina are 300 de ani, fiind la origine o biserică de sat. Ea marchează, spun cunoscătorii, vechea vatră a satului Domireşti (azi Poşta) de pe dreapta Râmnicului. Ciolanele şi ţestele scoase la iveală de-a lungul vremii îndreptăţesc cercetătorii să creadă că de jur-împrejurul bisericii se găsea un cimitir. Se spune că pe la sfârşitul veacului XIX, tânărul istoric Nicolae Iorga ar fi recuperat pisania bisericii de la un sătean care o folosea ca treaptă la casă şi ar fi dus-o la Bucureşti. Textul pisaniei spune că hramul este Sf. Ioan Damaschin, iar ctitorii sunt jupân Dragomir Grama şi jupâniţa Stanca. Data: 22 iulie 1709, în zilele prealuminatului domn Constantin Brâncoveanu. Aşadar, în 2009 biserica (monument istoric) a împlinit trei secole de existenţă.
„Forma ei originară, fără abside laterale şi cu pridvor pe stâlpi de cărămidă (actualmente distruşi), corespunde tipului cunoscut şi consacrat în perioada lui Matei Basarab şi continuat în vremea lui Brâncoveanu. Pronaosul dădea acces şi la clopotniţă, fiind printre puţinele de acest gen păstrate în regiune, pe unde se urca pe trepte de piatră, din păcate complet dispărute. Naosul era fără turlă, iar catapeteasma din zid cu firide pictate. Cât priveşte absida altarului, ea era pictată şi acoperită de o semi-calotă sferică din zidărie. Este de-a dreptul uimitor cum, după atâţia ani, şi cu materialele simple de construcţie ale vremii (cărămidă, var, nisip), ea a putut rezista atât de mult timpurilor! Cu siguranţă, echipa de meşteri a fost una de foarte bună calitate. Biserica a suferit multe modificări şi reparaţii la doi ani după cutremurul din 1802, care a afectat-o puternic. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, s-au prăbuşit însă cupolele, iat turcii au ars-o, fiind de atunci complet abandonată. Biserica Domireşti – sau mai bine zis, ruinele sale – au reţinut de-a lungul timpului întreaga atenţie, atât în presă cât şi în vizitele mai mult sau mai puţin turistice sau de documentare”. (George Paţurcă – Poşta, Topliceni, Schiţă monografică, Ed. Alpha MDN, Buzău 2000)
Silueta vechii biserici brâncoveneşti rămâne – în pofida stării în care se găseşte – un subiect fotogenic. Jocul de lumini şi umbre asupra volumelor dă o plastică sculpturală imaginii, garantând farmecul unei fotografii obţinute la asfinţit. Mergeţi într-o zi şi admiraţi zidurile crăpate şi măcinate de la Domireşti, un loc bătătorit de veacuri, ce şopteşte curioşilor întâmplări din trecut. E un loc al memoriei, pe care sătenii îl vor refăcut. De aceea o ţărancă, văzând că fotografiez biserica, m-a întrebat dacă se va reface. „Tare bine-ar mai fi” a spus, mai mult ca pentru sine, femeia.

Casa Zamfirescu

Pe Strada Eminescu se află Casa Zamfirescu, astăzi Protoieria. Intrarea este flancată de semicoloane ionice şi pilaştri cu capitele compozite. Remarcăm deasupra golurilor intrării şi ale ferestrelor un motiv utilizat mai cu seamă în iconografia apuseană – ramura de palmier. Nu lipseşte torsada ce încinge partea de sus a casei. Odinioară, sub acoperişul acestei case cu faţada împodobită cu glicină, întotdeauna primitoare de oaspeţi, se adunau scriitorii locali şi nu numai.
Printre intelectualii oraşului de altădată, se găsea unul pasionat peste măsură de valorile autohtone, un călător neobosit prin cotloanele ţinutului de la curbura Carpaţilor, un aristocrat rafinat şi îndrăgostit de trecut. Alexandru I. Zamfirescu sau conu’ Alecu, cum îi ziceau ţăranii de pe moşie, a fost un om cu multe calităţi, cu gust pentru literatură, muzică şi arte plastice. Ion Gane îl numea – în anii ’30 – „cel mai mare colecţionar din judeţul Râmnicu Sărat”. Multe dintre documentele sale au fost reproduse în „Analele Râmnicului”, revista condusă de profesorul Gane. Împreună cu Menelas Chircu şi Ghiţă Niculescu, Alexandru I. Zamfirescu l-a sprijinit pe Octavian Moşescu la întocmirea „Călăuzei” judeţului, punându-i acestuia la dispoziţie însemnări, date statistice, fotografii ş.a. Conu’ Alecu călătorea într-un Ford vişiniu pe care, atunci când drumurile nu-i mai permiteau accesul, îl înlocuia cu un cal de Râmnic, mult încercat pe potecile rătăcitoare ale munţilor. I se alăturau prieteni ca Al. Vlahuţă, Barbu Şt. Delavrancea, Gala Galaction, Menelas Chircu.
În tinereţe a fost avocat la Dumitreşti. Pleda fără onorariu când apăra ţărani nevoiaşi. A fost stăpânul moşiei Biceştii de Jos, până la naţionalizarea din 1948. Fotograf pasionat, boierul Zamfirescu ne-a lăsat imagini cu biserici, case, drumuri şi oameni de odinioară, imagini surprinse în drumeţiile sale de-a lungul şi de-a latul judeţului Râmnicu Sărat. A fotografiat apa Râmnicului la Dumitreşti, la Chiojdeni şi la Jitia. Peisajele sale sunt însufleţite de turme de oi, grupuri de excursionişti călare, ţărani aflaţi la muncă sau învârtind hora. Îl atrăgeau în mod deosebit ornamentele religioase, detaliile de arhitectură veche românească.

La Râmnic, locuia pe strada Mihai Eminescu nr. 6, nu departe de Mitti Zamfirescu şi Constantin Zamfirescu. De la Octavian Moşescu aflăm că printre oaspeţii acestei case s-a numărat şi George Bacovia, venit la Râmnic cu prilejul reapariţiei volumului „Plumb”, în 1924: „La insistenţele lui Matei Elian (pseudonimul literar al lui Al. I. Zamfirescu, n.n.), primi cu greu să fie oaspete în casa din strada M. Eminescu, unde soţia amfitrionului – suflet deschis şi primitor – a destrămat norii de tristeţe care pătrunseseră o dată cu Bacovia. La o cană de vin fiert în mirodenii orientale şi în faţa cărţilor rare, cu autografe de Victor Hugo, Emile Zola, Balzac, Baudelaire, Rimbaud, Verlaine, Rodenbach, Anatole France, oaspetele a ieşit din izolarea maladivă. Cercetă rafturile, înalte până la tavan, după care se aşeză la birou, să cerceteze şpalturile sosite de la editură.” (O. Moşescu – Vitralii, Ed. Litera, Bucureşti, 1971). Alături de cărţi, vizitatorii casei puteau admira icoane bizantine şi româneşti, sculpturi în lemn, uşi şi tronuri mănăstireşti.
În anii interbelici, Alexandru I. Zamfirescu a fost preşedinte al organizaţiei locale a PNL, deputat şi senator, prefect al judeţului.

Vara, conu’ Alecu stătea la Dumitreşti, unde la începutul anilor ’30 îşi ridicase o frumoasă casă în stil neoromânesc. Avea o bibliotecă bogată, cu cărţi rare şi scumpe, distruse de comunişti atunci când casa a fost confiscată şi transformată în spital de copii. Profesorul Nicolae Giurcă, autorul unei monografii a comunei Dumitreşti, a trăit vremurile în care cărţile au fost luate, duse la ferma din Dumitreştii de Sus şi transformate în hârtie de împachetat mere.
Am schiţat doar portretul unui râmnicean din alte vremuri, un boier luminat şi patriot, care – se zice – „iubea în egală măsură arta şi cărţile, cât şi ţigăncile”. (N. Giurcă). A fost un liberal în adevăratul sens al cuvântului, deschis spre nou, dar, în aceeaşi măsură, întors spre trecut. Un trecut pe care-l vedea ca un punct de plecare în aflarea identităţii sale de român, de râmnicean.

Fosta casă a lui Al. I. Zamfirescu de la Dumitreşti

SCRISOARE DIN DETENŢIE

În februarie 1953, deţinutul politic Dumitru P. Mazilu, de la Colonia „Peninsula”, comuna Valea Neagră, judeţul Constanţa, trimitea următoarea scrisoare familiei sale, domiciliată în Bucureşti:

Tincuţa dragă şi dragi copii,

Încântat că mă pot, în sfârşit, adresa vouă direct, vă îmbrăţişez cu nespus drag şi vă strâng la piept adânc înduioşat de toate delicatele voastre atenţiuni. Să trăiţi. Am primit tot; îmbrăcăminte şi medicamente, nu-mi mai trimiteţi. Alimente (trimiteţi, n.n.): 5 kg netto lunar: pâine, zahăr, brânză, marmeladă (când nu se va putea, miere cu nuci pisate – divină), cărnuri nu, nici alimente de lux; ţigări „Mărăşeşti”. Şi câteva căpăţâni de usturoi. Boala mea n-a mai facut nici un progres şi sunt destul de sănătos ca să pot spera. Scrieţi-mi lunar.

Cu toate gândurile numai la voi, Tata

Arestat în 1949, lui Dumitru P. Mazilu i s-a stabilit domiciliul obligatoriu la Focşani, de unde a fost ridicat în 1952 şi trimis la canalul Dunăre-Marea Neagră. În 1953 a fost mutat cu domiciliu obligatoriu la o fermă horticolă de lângă Tulcea. Anul următor, în urma mai multor cereri făcute de soţia sa, a revenit în Bucureşti. Neavând pensie, în 1956 s-a angajat la Arhivele din Ministerul Învăţământului şi Culturii pe timp de doi ani, pentru a-şi completa vechimea în muncă. A murit în ianuarie 1964 din cauza frigului din casă.

COLONIA „PENINSULA”
„Peninsula” (colonie existentă între 1951-1977), numită şi „Lagărul de exterminare nr.1”, a fost înfiinţată în toamna anului 1950, pe 32 hectare la partea de sud-est a lacului Taşaul, pe o „peninsulă” ce intra în lac, la 5 km de satul Valea Neagră, sat numit, din vara anului 1953, Lumina (ce coincidenţă stranie; „Lumina” se numea şi ziarul pe care Dumitru P. Mazilu îl fondase la Râmnicu Sărat cu patru decenii în urmă!). Colonia a avut mai multe puncte de lucru pe o rază de 10 km, greşit interpretate uneori ca lagăre de sine-stătătoare: Mamaia-Sat, Mustaţa, Cariera Ovidiu (Canara), Taşaul (staţie de triaj, la 10 km de lagăr), Stadion-Constanţa, Coada lacului, Garaje, Terasamente-Valea Neagră (posibil şi Piatra – Sectorul 13 ?). O apreciere din aceeaşi sursă stabileşte la cca. 8000 numărul maxim de oameni (împărţiţi în 120 brigăzi), dar probabil acest număr nu se referă numai la deţinuţi. În mod oficial, efectivele M.A.I. în trimestrul I 1952 erau de 2950 deţinuţi, din care 1100 la Sectorul 11; 400 la Sectorul 12; 600 la Sectorul 13; 550 la lucrări auxiliare şi 300 la sectorul agricol (Basarabi, Năvodari). Colonia a funcţionat şi după închiderea canalului, cu munci la cariera de piatră. În 1953/54 se găsea în nomenclator ca lagăr special internaţi DGSS, condamnaţi pentru nedenunţare, trecere frontieră, port ilegal armă, deţinuţii (2875 faţă de 4220 locuri disponibile) fiind atunci folosiţi la lucrări de excavaţii, terasamente, metalurgie. Desfiinţată în 1954, a fost reînfiinţată în 1955 pentru deţinuţi de drept comun, în funcţie până prin 1977.