CASA CHIRCU

Reşedinta boierului Chircu de pe Strada Tudor Vladimirescu (fostă Carol I) e un imobilul în stil apusean evidenţiat prin intrarea monumentală, cu peron, acoperită cu o copertină de sticlă sub formă de scoică, deasupra căreia se află un pinion – perete vertical care închide spre exterior cele două versante ale acoperişului în două ape. Monograma boierului poate fi observată pe poarta principală. În prezent, Casa Chircu adăposteşte o bancă şi o cafenea.
Iată ce scria Teodor G. Baciu despre casa acestui vechi boier râmnicean în lucrarea ,,O viaţă aleasă”:
„Casă boierească situată în centrul oraşului, pe Str. Carol. Porţile veşnic deschise. Deschise nevoiaşilor, deschise celor ce voiau să fie găzduiţi, deschise prietenilor, deschise tuturor celor ce voiau s-o cunoască.
Împodobită cu tot ce-i cusătură şi ţesătură românească, cu tot ce a găsit şi a cumpărat de unde a văzut (M. Chircu, n.n.), lucruri de gust şi specific românesc. Nu s-a dus la o expoziţie de covoare să nu cumpere cel mai autentic covor românesc. Nu s-a dus la o expoziţie de mobilier să nu cumpere pe acela în care era sculptat cel mai frumos şi original model românesc, nu s-a dus într-un sat unde costumul naţional era la înălţimea lui, să nu cumpere cea mai frumoasă cămaşă, cea mai frumoasă ie, cea mai frumoasă stricătoare. Aşa a reuşit să aibă o colecţie de costume naţionale cu motive din toate regiunile ţării.
Care casă din Râmnicu Sărat era asaltată cu bileţel şi scrisori în preajma sau în ziua unei serbări cu caracter românesc, în ziua unei serate unde se cerea costum, în ziua când era o Chindie? Desigur, casa boierului Menelas Chircu, care orânduise totul şi prin înţelepciunea D-nei Chircu.
Aşa de mult s-a dus vestea despre costumele ce le aveau, că aveau cereri şi de prin Bucureşti, Focşani, Buzău, etc. O frumoasă colecţie de beţe pe care sunt puse cele mai fine încrustături completează costumele, la care se adaugă apoi o serie de curele ţintuite, unde ţăranul şi-a pus toată arta. Aşadar, dacă cineva vrea să vadă un costum naţional frumos din orice regiune a ţării, venea aici, vrea să vadă un covor frumos cu cele mai autentice motive, venea aici, vrea să vadă ţesături alese, o pictură frumoasă, venea tot aici.”
Deci, casa de pe Strada Carol era un adevărat muzeu în care soţii Chircu adunaseră de-a lungul vieţii obiecte etnografice de mare valoare. Boierul Chircu era, alături de Al. I. Zamfirescu şi Octavian Moşescu, unul din cei mai însemnaţi colecţionari din judeţul Râmnicu Sărat. Dar, mai întâi de toate, era un „om de ispravă”, „bun şi îndatoritor cu toată lumea, nepreţuit ca prieten, dotat cu o surprinzătoare receptivitate instinctivă pentru toate nuanţele frumosului”. (Dumitru P. Mazilu, 1941).

PROFESORUL DUMITRU P. MAZILU

În 1909 sosea la Râmnic un tânăr de 24 de ani, proaspăt absolvent de Litere. Primul drum l-a făcut la Chircu, boierul conservator din centrul oraşului, pe Strada Carol. Auzise despre el încă din copilărie, la răzeşii de pe Valea Milcovului. Tatăl său, junimist încă de pe băncile seminarului şi cititor zilnic al „Epocei” lui Nicu Filipescu, obişnuia adesea să spună: „La Râmnic, doi oameni acătării: Doctorul Blazianu şi Chircu”. Ambii conservatori.
Tânărul se numea Dumitru P. Mazilu, era născut la Broşteni şi, după absolvirea Liceului „Unirea” din Focşani şi a Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, venea la Râmnic, profesor titular de limba română, drept şi istorie la Gimnaziul „V. Boerescu” (unde a rămas până în 1916). Între 1908 şi 1909 îşi satisfăcuse stagiul militar la Regimentul 9 Infanterie. În 1906 îşi luase licenţa în drept, iar în 1908 pe cea în litere şi filozofie. A fost pe rând profesor, avocat, revizor şcolar al judeţului Râmnicu Sărat.

Între 1912 şi 1914 a scos la Râmnic ziarul „Lumina”, cu o întrerupere în 1913 datorită campaniei militare din Dobrogea. A participat la campanie cu gradul de sublocotenent, în Regimentul 49 Infanterie, iar în perioada 1916-1918 la Războiul Întregirii Neamului. În 1917 a fost avansat la gradul de căpitan. În toamna anului 1918 a primit numirea de profesor de limba română la şcolile militare de Infanterie şi Administraţie din Bucureşti.

Dumitru P. Mazilu (primul din stânga) împreună cu Menelas şi Radu Chircu, în faţa Prefecturii

În iunie 1918 a fost ales de către Colegiul III al Ţărănimii din Partidul Junimist-Conservator ca deputat în Parlamentul de la Iaşi din partea judeţului Râmnicu Sărat. În cursul anului 1919 (martie-decembrie), împreună cu profesorul Simion Mehedinţi, a editat revista „Munca”, în acelaşi an fiind ales membru titular al Societăţii Regale Române de Geografie.
În perioada 1919-1932 a fost profesor de limba română şi ştiinţe economice la Şcoala Superioară de Război. Între 1935 şi 1938 a fost şeful Organizaţiei P.N.Ţ. de Râmnicu Sărat.
Student al lui Titu Maiorescu şi Simion Mehedinţi, s-a remarcat printr-o aleasă cultură, dragoste de neam şi ţară. A desfăşurat o bogată activitate publicistică. Mircea Eliade îl evocă în Memoriile sale ca un profesor de mare valoare care i-a descoperit înclinaţiile literare.
În anul 1926 s-a căsătorit la Râmnicu Sărat cu Tinca Lupescu (1895-1982), nepoata lui Gheorghiţă Lupescu, primul preşedinte al Clasei Ţăranilor în Divanul Ad-Hoc al Ţării Româneşti (1857). În acelaşi an cumpără un teren de vreo sută şi ceva de hectare în comuna Poenarii-Vulpeşti, la 38 km de capitală. „Aici, după socotelile mele de la vremea aceea, urma să-mi adăpostesc bătrâneţile şi să-mi închei viaţa, cât mai târziu cu putinţă. Surmenat, probabil, şi cu unele începuturi de tulburări cardiace, încă din 1932 a trebuit să mă stabilesc la ţară”.
În noaptea de 1-2 martie 1949 este ridicat din mijlocul a tot ceea ce crease şi, „cu o biată valiză de mână, cu un rând de schimburi şi hrană rece pe două zile” este trimis cu domiciliul obligatoriu la Focşani, după care în aprilie 1952 este arestat din nou şi dus la Canalul Dunăre-Marea Neagră, de unde este eliberat în vara anului 1954. Reîntors în capitală după un surghiun de cinci ani, „timp în care n-am fost nici judecat, dar nici măcar anchetat pentru vreo vină cât de vagă”, munceşte ca zilier la arhivele Ministerului Învăţământului. Moare la 30 ianuarie 1964 din pricina frigului.

În februarie 1953, deţinutul politic Dumitru P. Mazilu, de la Colonia „Peninsula”, comuna Valea Neagră, judeţul Constanţa, trimitea următoarea scrisoare familiei sale, domiciliată în Bucureşti:

Tincuţa dragă şi dragi copii,

Încântat că mă pot, în sfârşit, adresa vouă direct, vă îmbrăţişez cu nespus drag şi vă strâng la piept adânc înduioşat de toate delicatele voastre atenţiuni. Să trăiţi. Am primit tot; îmbrăcăminte şi medicamente, nu-mi mai trimiteţi. Alimente (trimiteţi, n.n.): 5 kg netto lunar: pâine, zahăr, brânză, marmeladă (când nu se va putea, miere cu nuci pisate – divină), cărnuri nu, nici alimente de lux; ţigări „Mărăşeşti”. Şi câteva căpăţâni de usturoi. Boala mea n-a mai facut nici un progres şi sunt destul de sănătos ca să pot spera. Scrieţi-mi lunar.

Cu toate gândurile numai la voi, Tata