SALUTĂRI DIN RÂMNICU SĂRAT

Pe la începutul anilor ’30 ai veacului dinainte, Râmnicul era un târg prăfuit de provincie, cu vreo 20 000 de locuitori, răspândiţi de-a lungul râului, în mahalale cu aspect mai degrabă oriental decât european. Câteva „insule” de civilizaţie apuseană se găseau în centru, unde gospodarii mai noi sau mai vechi ridicaseră imobile publice în manieră occidentală. În rest, casele orăşenilor se pierdeau în mijlocul unor grădini, aflate de jur-împrejurul bisericilor ctitorite de boierii Bagdaţi, Niculeşti, Robeşti ş.a. În partea de miazăzi a târgului se mai puteau vedea, până pe la începutul veacului, urmele caselor unor vechi familii boiereşti.
Strada Victoriei, aflată în centru, însufleţea târgul amorţit de la periferia vechii Valahii. La sfârşit de săptămână, mai ales, se umplea de lume dornică să iasă la promenadă.
Un tânăr reporter bucureştean, aflat în vizită la Râmnic, ne-a lăsat câteva rânduri despre viaţa oraşului de odinioară. Să-i dăm cuvântul: „Oamenii care au apucat timpurile bune, din băieţi de prăvălie au ajuns comercianţi de vază, proprietari ai caselor de la centru. În viaţa oraşului ei reprezintă simbolul opulenţei…În fine, sunt cuconi, mari potentaţi. Cuconu Mihai, cuconu Alexe, cuconu Fănică. Tot oraşul se descoperă şi se apleacă până la pământ când trece prin faţa cuconilor. La aceste saluturi de sclav, cuconul respectiv răspunde cu o mişcare obosită şi dispreţuitoare a capului, având aerul că se miră: Cine vă ţine şi pe voi pe faţa pământului, muşte netrebnice?!”
Prin textul de mai sus, autorul transmite cititorului, într-un limbaj plastic, neconvenţional, ceea ce a trăit şi a aflat prin observaţie directă. Reporterul dovedeşte un ascuţit spirit de observaţie, surprinzând esenţa şi spiritul lucrurilor. Scopul său a fost să-l facă pe cititor să simtă ceea ce a descris, să-l aducă la faţa locului. Prin textul „Salutări din Râmnicu Sărat”, apărut într-un grupaj intitulat „Fişe de provincie”(1935), gazetarul se apropie de ceea ce azi numim „feature” (feature story, în limba engleză), „specie publicistică având drept scop informarea asupra unor fapte de actualitate, din realitatea imediată, de interes pentru un public larg, în urma investigării la faţa locului, apelând adesea la modalităţi literare de expresie”(Manual de Jurnalism, Polirom, 1997). De asemenea, prin reportajul menţionat, autorul dovedeşte talent literar şi i se dezvăluie cititorului drept un reporter dublat de un poet. Numele său? Geo Bogza!

În curtea casei din Broşteni – portret de familie

Maria şi Panait Mazilu ne privesc din curtea casei din Broşteni, un sat de răzeşi de pe valea Milcovului, la poalele Măgurii Odobeşti, cel mai înalt deal de la curbura Carpaţilor. E o zi calmă de vară, în care soţii Mazilu, rezemaţi în scaune sculptate în lemn, pozează pentru un portret de familie. Între ei, o masă cu trei picioare pe care este un vas cu flori completează cadrul. Fotografia e din veacul al XIX-lea.
Panait Mazilu era învăţător şi preot paroh în localitatea Broşteni din judeţul Râmnicu Sărat. Făcuse seminarul la Roman şi era membru al Partidului Conservator. Este tatăl lui Dumitru P. Mazilu, profesorul şi avocatul râmnicean despre care „Retro-Râmnic” a mai amintit. Nu întâmplător, fiul unui învăţător de ţară avea să scoată la Râmnicu Sărat primul ziar adresat învăţătorilor din judeţ – „Lumina”. Puternic legat de satul natal şi influenţat de părintele său, Dumitru P. Mazilu visa la „întărirea energiilor locale”, fără nicio preocupare pentru politica meschină de partid.

Ne place să credem că „Lumina” a fost şi un omagiu adus preotului şi învăţătorului de ţară Panait Mazilu, trecut la cele veşnice în acelaşi an în care apărea ziarul – 1912.

Sunt mândru că nepotul lui Panait Mazilu, Constantin Dinu Mazilu, se numără printre prietenii „RETRO-RÂMNIC”. Fără aportul său, conţinutul acestui blog ar fi fost mai sărac. Îi mulţumesc şi pe această cale.