Papion și corset
Doi orășeni calcă pragul fotografului din Râmnicu Sărat, la cumpăna veacurilor. Sunt îmbrăcați aranjat, el cu cămașă și papion, ea cu rochie cu corset. Bărbatul este închis la un singur nasture, iar femeia are un guler înalt, care ascunde complet pieptul. Suntem încă departe de epoca în care emanciparea femeii va duce la creșterea rolului acesteia în societate. Renunțarea la corset pentru va oferi libertate mișcărilor. Azi, corsetul e o piesă de lenjerie senzuală ce aprinde imaginația bărbaților. Ambii privesc spre dreapta, pe lângă fotograf, o opțiune tipică epocii. Și pentru că vorbim de belle époque, ei bine, tocmai atunci se deschidea în orașul de pe Râmnic cel dintâi atelier de fotografie. „Lumina Adevărului” (apărută în oraşul nostru între decembrie 1898 şi iunie 1899) semnalează, în ediţia din 6 ianuarie 1899, prezenţa primului atelier de fotografie la Râmnicu Sărat. Adresa – strada Carol I, nr. 2. Probabil pe locul în care, în anii ’60, s-a ridicat „Complexul de Deservire”. Fotograful? Guillaume Bernhardt Moorys, un francez pripășit în oraș. Privind atent dublul portret, alunecăm încet în trecut, un refugiu de unde putem proiecta un viitor mai bun. Descoperim o altă lume, care iradiază demnitate și frumusețe. Andrei Pleşu zice că trecutul e singurul care are corp, singurul concret. Prezentul este efemer, iar viitorul, utopic. Conştientizat sau nu, trecutul există în fiecare.
E posibil ca fotografia să fie trucată deoarece, dacă priviți cu atenție, brațul drept al bărbatului, peste care se suprapune brațul stâng al femeii, pare nefiresc de subțire. În mod normal acesta ar fi trebuit să fie vizibil în spatele brațului femeii. Credem că portetele au fost făcute separat, după care suprapuse artificial, brațul drept al bărbatului fiind „sacrificat” pentru a nu afecta probabil talia de viespe a femeii.
Fotografia are înscrisă numele meşterului fotograf, al oraşului, iar pe verso sunt însemnate cuvintele: „Les clichés sont conservés pour commandes ulterieurs.”
Într-o carte apărută cu ceva timp în urmă spuneam: „Nepreţuit gând ar fi avut Bernhardt Moorys dacă ar fi ieşit într-o zi, cu cutia şi vălul negru în spinare pe străzile oraşului, să fotografieze casele, prăvăliile, mahalalele, aşa cum erau ele pe la isprăvitul veacului XIX. Nepreţuit gând!…”
Fotografia ne-a fost dăruită de Sorin Tudose: http://focsaniulvechi.ro/ Mulțumim!
Pe Strada Victoriei
Mulți ar putea spune că aici este „buricul” tîrgului, unde Strada Victoriei se întâlnește cu Strada Carol I (azi Tudor Vladimirescu). Asta l-a și făcut pe fotograful de odinioară să se oprească și să declanșeze la răscrucea în mijlocul căreia se găsea, de pe la finele veacului XIX, o fântână arteziană. A încadrat cinci imobile, reprezentative pentru arhitectura celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea în România. Case negustorești, cu prăvălia la parter și locuința la etaj, înguste la fațadă și desfășurate în adâncime. Trei dintre cele cinci case au balcoane din fier turnat, mai vechi decât cela din fier forjat care apar la celelalte două imobile din stânga (la cel din extrema stângă balconul e mixt, din zidărie și fier forjat). Ultimul dintre aceste balcoane a dispărut nu cu mult timp în urmă, după „modernizarea” zonei. Detalii aici: https://chirac.wordpress.com/2010/12/11/un-balcon-de-altadata/
Făcând puțină istorie, constatăm că dintre cele cinci imobile, cel mai vechi este cel din centru, pe aticul căruia apare anul 1866, alături de monogramă – MG. Există posibilitatea să ne înșelăm pentru că imobilele din dreapta nu au marcat anul construcției, ele putând fi mai vechi de 1866. Cum am spus, cele două imobile din stânga, având balcoane din fier forjat, sunt ulterioare celui de la 1866. Observați că între timp, se renunțase și la atic, acesta fiind caracteristic doar celor trei clădiri din dreapta.
Ce adăposteau la momentul fotografiei aceste clădiri? Începând de la stânga la dreapta, prima clădire găzduia cafeneaua unui grec, Mascofidis, cu denumirea pompoasă de „Acropolys”. Urmează Banca Sfatului Negustoresc din Râmnicu Sărat; ulterior (în anii 30) clădirea va adăposti Camera de Comerț și Industrie a județului Râmnicu Sărat. În imobilul central, cel de la 1866, se găsea Banca Franco-Română, iar alături „La Centrala”, bodega lui Constantin Ivănescu: aperitive, bererie, băuturi spirtoase, vinuri albe și negre. Ultima casă, cea mai mică, avea la parter o tipografie.
Așadar, iată un segment de stradă care ilustrează cum nu se poate mai bine specificul celei mai importante artere din Râmnicu Sărat, o stradă a meseriilor liberale, ce polariza viața economică și culturală a urbei, boema de odinioară.
Imaginea e însuflețită de birje și personajul cu cravată și pălărie (o tempora…), sprijinit de ghizd. Fântâna este o efigie perfectă a „formelor fără fond” în sensul că ea avea mai puțin rolul de a împrospăta aerul încins și prăfos al zilelor de cuptor, și mai mult de a decora răspântiile mai importante, de a da o înfățișare apuseană acestui colț de oraș.
Tehnic, imaginea este bine realizată, cu clădirile reprezentate în adevăratele lor proporții, neafectate de denaturările perspectivei. Din păcate, ora declanșării a fost nefericit aleasă (aproape de miezul zilei), astfel încât umbrele puternice estompează detalii importante, în mod special la cele două imobile care adăpostesc bănci.
Nu știm când fotograful de odinioară s-a oprit în fața acestor vechi imobile. Imaginea este anterioară anului 1930 deoarece este publicată în ghidul județului apărut în anul 1931 (autor O. Moșescu). E posibil să fie chiar antebelică.
Azi am luat locul fotografului de odinioară și am declanșat pe Strada Victoriei. Publicăm și această imagine, fără să facem niciun comentariu, lăsându-vă pe dumneavoastră să vă exprimați opinia.
1939
Azi am pus mâna pe o ilustrată din 1939, un clişeu al celor de la „Fotofilm” din Cluj. Compoziţia cadrului este excelentă, în prim-plan fiind bustul lui Al. Vlahuţă (dezvelit doi ani mai devreme, în 1937), iar în plan secund clădirea Liceului „Regele Ferdinand I” (1893). În fundal, se disting două case în stil neoromânesc, existente şi astăzi, dintre care mai cunoscută este cea a lui Iorgu Antonescu (în dreapta). Casa de Cultură nu exista, ea fiind ridicată douăzeci de ani mai târziu, în plină eră proletcultistă. Gardul din partea dreaptă împrejmuia o proprietate a Zamfireştilor, o stirpe bogată în târgul nostru, care a dat primari, prefecţi şi parlamentari. La ora la care a fost făcută fotografia, după-amiaza târziu probabil, erau puţini oameni pe Strada Carol I (azi T. Vladimirescu). Cel mai apropiat de obiectiv este un copil aflat fix în mijlocul cadrului, lângă scuarul unde tronează statuia autorului „României pitoreşti”. În dreptul porţii de nord a liceului, se disting trei siluete, dintre care o remarcăm pe cea a unui elev de liceu, în uniforma caracteristică. E (poate) unul dintre cei ce activa în organizaţia străjerească ce edita revista „Glas tânăr”, coordonată de Stelian Cucu, directorul liceului şi comandant străjer. Să nu uităm, e anul 1939, iar cu un an mai devreme se instalase dictatura carlistă. Este de asemenea anul în care, la penitenciarul local, va avea loc masacrarea elitei legionare („Noaptea Cuţitelor Lungi” / 21-22 septembrie), din ordinul regelui. În perioada regimului de autoritate monarhică, judeţul a fost condus de colonelul I. Stănculescu. Oraşul nu avea mai mult de 20 000 de locuitori, opt biserici şi trei sinagogi.
Ofiţer râmnicean, Regimentul IX Dorobanţi
Ofiţer în uniformă de dorobanţi, cu însemnul „Nimic fără Dumnezeu” la căciulă. Portret realizat în primul atelier fotografic din Râmnicu Sărat, Bernhardt Moorys, Strada Carol I (azi T. Vladimirescu), nr. 2.
2013 in review
The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2013 annual report for this blog.
Here’s an excerpt:
The concert hall at the Sydney Opera House holds 2,700 people. This blog was viewed about 22,000 times in 2013. If it were a concert at Sydney Opera House, it would take about 8 sold-out performances for that many people to see it.
„Zile de sânge şi durere!…”
Azi am pus mâna pe cea mai veche imagine aeriană a oraşului. Pentru ea trebuie să le „mulţumim” ofiţerilor germani din Primul Război Mondial. De ce? Pentru că ei fotografiau teritoriile ocupate din avion.
Râmnicul a fost ocupat în decembrie 1916, în urma celei mai mari bătălii din perioada retragerii (Weihnasschtlacht – „Bătălia de Crăciun”). Pe 27 decembrie, după-amiaza, trupele germane au pătruns în oraş prin cele trei bariere din sud, în timpul luptelor oraşul fiind bombardat, Teatrul Comunal, Palatul Administrativ şi Şcoala Primară Nr. 3, suferind pagube.
Fotografia cuprinde o treime din oraşul de acum (aproape) un veac, de la Gimnaziul de Băieţi (în stânga) până la Biserica „Sf. Parascheva” (în dreapta), pe direcţia sud-nord. Pe direcţia vest-est, cadrul cuprinde aproape întreaga întindere a oraşului, de la râul Râmnic până la Bulevardul Matei Basarab. În partea de sus se vede vechiul pod peste Râmnic, aflat în dreptul Străzii Pieţei, iar în extremitatea de jos, în stânga, Arestul Preventiv, temuta închisoare politică de mai târziu. Se disting foarte bine străzile tăiate la finele veacului anterior (XIX): Bulevardul Prefecturii (azi Ion Mihalache), Strada Domnească, Strada Gheorghiţă Lupescu şi Strada Drăgăicii. Bulevardul Matei Basarab (cel mai lung) e paralel cu marginea de jos a cadrului. La răscrucea cu Strada Domnească se observă o casă existentă şi astăzi.
Fotografia cuprinde cinci dintre cele opt biserici existente la acea dată: „Sf. Parascheva”, „Sf. Ion”, „Adormirea Maicii Domnului”, „Sf. Voievozi – Câţa” şi „Robeasca”. Ochiul iscoditor remarcă cu uşurinţă Palatul Administrativ şi de Justiţie (centru-stânga), Teatrul Comunal (în grădina publică), Gimnaziul „V. Boerescu” (azi Colegiul „Al. Vlahuţă”) ori vechea mănăstire de la piaţă. Câteva case particulare boiereşti punctează geografia oraşului: Casa Lupescu (azi în paragină), Casa Iteanu (azi Poliţia Municipală), Casa Chircu (azi cârciumă şi – parţial – bancă), Casa Damian (azi Parchet), Casa Protopopescu (azi hotel şi restaurant), Casa Dicescu. Pe locul unde se află azi cel mai mare magazin universal (Kaufland) se găsea Regimentul de Infanterie 49, ai cărui soldaţi s-au jertfit în luptele de la curbura Carpaţilor.
Din aer nu se vede nenorocirea abătută asupra oraşului odată cu ocupaţia germană., cruntă pentru râmniceni. „Pe la hanuri, pe duşumelele odăilor goale şi igrasioase, cu geamurile sparte, prin care şuieră vântul a deznădejde şi a moarte, prin grajdurile aşternute cu paie râncede şi bălegar, pe sub şoproane putrezite, în curţi fără zăplazuri, pretutindeni se adăpostesc nefericiţi sinistraţi ai groaznicului război” (V. Dimitriu, „Râmnicul sub ocupaţie”). Trecuse vara în care prefectul Nicolae Gâlcă, „cu glasul sugrumat de emoţie”, vestise mobilizarea din balconul Palatului Administrativ. Erau departe zilele în care autorităţile, ofiţerii şi poporul sărbătoreau, printr-un banchet pe terenul de sport din spatele Teatrului Comunal, plecarea pe front. Clipele de mândrie şi înălţare sufletească fuseseră înlocuite cu suferinţa şi agonia războiului. Jafuri, devastări, distrugeri, violuri, alungarea locuitorilor din case, confiscări, rechiziţii forţate de ouă, lapte, păsări şi vite, a localurilor instituţiilor publice, şcolilor şi bisericilor, transformate în grajduri, cazărmi, spitale de campanie. „Zile de sânge şi durere!…”, cum spune acelaşi Victor Dimitriu.
Presa şi-a încetat activitatea, clopotele au fost topite pentru turnarea tunurilor, străzile au primit denumiri germane. S-a înfiinţat o poliţie militară – „Militar Polizei Meister” şi două tribunale – „Feldgericht” (pentru delicte între civili şi militarii armatelor de ocupaţie) şi „Kriegsgericht” (pentru delicte şi crime politice). Comandatura germană (căpitanul Rhode) alegea autorităţile locale, primarul oraşului fiind în acea perioadă Constantin David.
Slujbele pentru ocupanţi se ţineau la „Cuvioasa Parascheva”, iar spectacolele la Teatrul Comunal, reparat şi consolidat în această perioadă. Un nou aparat de proiecţie a fost instalat la cinematograful din Strada Victoriei.
În concluzie, acest cadru aerian inedit şi rar este extrem de valoros pentru cel ce vrea să înţeleagă geografia oraşului de pe Râmnic, aflat la răscruce de vânturi şi de armate, într-o zonă „balama” a istoriei, soarta fiindu-i nu de puţine ori hotărâtă de alţii. Un raport din vara lui 1919, consemna „războiul a lăsat asupra oraşului nostru urme foarte adânci; tot ce fusese construit în decursul a 40 de ani de linişte, a fost dezorganizat şi distrus”. (V. Nicolescu – „Un colţ de Ţară Românească, judeţul Slam-Râmnic, 2008”.
Salubritatea publică în judeţul Râmnicu Sărat
„Un amic al poporului” semnează în „Gazeta săteanului” (5 iunie 1887) textul cu titlul de mai sus. Acest „amic” arată starea mai mult decât precară în care se afla salubritatea publică şi privată în vechiul judeţ de la cotul carpatic. „Pentru a arăta neajunsurile ce am găsit şi pentru a evita repeţiri, voi face la acest capitol câteva scurte reflecsiuni asupra solului, asupra igienei satelor şi locuinţelor, asupra alimentaţiunei, apoi asupra bolilor, cimitirelor, industrielor insalubre şi asupra exerciţiului ilicit al medicinei”.
Amicul nostru împarte ţinutul Râmnicului în două: partea muntoasă şi partea câmpeană. Cea muntoasă, cuprinzând şi podgoria, este „bogată în dealuri, văi, păduri şi vii”, iar cea câmpeană este „plană, bogată în bălţi, dar lipsită de înălţimi, de păduri şi de ape curgătoare”. Diferenţa între cele două este că partea dinspre munte este mai salubră, stare de lucruri pusă pe seama aerului mai curat, plantaţiilor şi apelor curgătoare. De asemenea, impermeabilitatea relativă a solului, curăţenia terenului din interiorul comunelor, abundenţa apei de băut, dispunerea caselor la distanţă mai mare una de alta, contribuie la menţinerea unei curăţenii mai mari decât în zona de şes. În aceasta din urmă, „lipsa de plantaţiuni şi de ape curgătoare”, bălţile, „aglomeraţiunea bălegarilor şi gunoaielor de tot soiul, ce se depun pe stradele comunelor pentru prepararea tizicului, apoi lipsa de lemne de foc şi de construcţiuni, desimea caselor şi lipsa de izvoare şi de fântâni cu apă potabilă, toate acestea fac ca populaţiunea câmpeană să fie mai încercată de diferite boli”.
Nemărginita monotonie a şesului râmnicean dezamăgeşte. „Nimic mai melancolic decât acest vast şes al părţii nord-estice a judeţului. Vederea câmpiei şi satelor indispune nu numai pe artist, ci şi pe economist, pe filantrop şi pe medic”. Numai cumpenele fântânilor rupeau monotonia câmpiei arse de soare, ostoind setea celor ce locuiau ori străbăteau şesul uscat al Râmnicului. Jaloane temporale şi spaţiale ale unei geografii subcarpatice, puţurile arătau că la câţiva metri adâncime se ascund nisipuri şi pietrişuri identice cu cele pe care le rostogolesc şi azi râurile din Carpaţi.
Autorul articolului asemuieşte această întindere cu deşerturile africane „de care câmpiile noastre se deosebesc numai prin locurile verzi cultivate cu grâu şi porumb ce mai schimbă ici-colo monotonia”. Contribuie la acest tablou dezolant locuinţele sărăcăcioase din argilă, iarba pălită, frunzişul uscat şi îngălbenit, norii de praf, „băligarul aruncat în cantităţi enorme prin curţi şi pe strade”. Ţăranul deţine doar câteva instrumente agricole rudimentare. „Nicăieri lemne de foc, cu atât mai puţin lemne de construcţiune!”. Locuinţa câmpeanului oferă „icoana celei mai complete goliciuni, consecinţa unei servitudini ereditare şi a exploatării celui mai slab de către cel mai tare”.
„Pretutindeni lipsă de mobilier şi de confortul cel mai rudimentar. Pretutindeni necurăţenie, băligare şi noroaie. Pretutindeni aceeaşi stagnaţiune în progresul agricol, de la care atârnă şi progresul în salubritatea publică. Aceasta e soarta descendenţilor colonilor lui Traian, care de 17 secole cultivă fără întrerupere pământul acestei ţări, una din cele mai fertile pe lume!”.
Aşadar, românul face casă bună cu sărăcia de când se ştie. Peisajul de astăzi nu este mult diferit faţă de cel din veacul al XIX-lea. Satele pierdute în câmpie sunt, ca şi acum o sută şi ceva de ani, la cheremul secetei şi al troienelor, al inundaţiilor, norilor de praf, băligarelor, alcoolismului, bolilor de tot felul ş.a. Îmbătrânite şi istovite, satele ilustrează transformarea unui popor într-o simplă populaţie, de-ierarhizată, năucită de sărăcie, dezorientată în spaţiu şi timp.
Foto: gospodărie din apropierea oraşului Râmnicu Sărat
OCTAVIU BLAZIANU
În 1909, odată cu terminarea studiilor universitare, tânărul Dumitru P. Mazilu se stabileşte la Râmnic, unde îi caută pe conservatorii de frunte ai urbei: Octaviu Blazianu şi Menelas Chircu. Să zăbovim puţin asupra celui dintâi, medicul Octaviu Blazianu.
De la prima întâlnire – mărturiseşte proaspătul absolvent de filologie – „am simţit că aveam într-adevăr de-a face cu un suflet de elită”. Mai departe-i dăm cuvântul profesorului Mazilu, care în „Foaia Râmnicului” (Anul I, No.17, 18 decembrie 1920) scrie un articol cu privire la viaţa şi personalitatea „mult regretatului doctor al Râmnicului”: „Măsurat şi socotit în toate, cult în adevăratul sens al cuvântului, doctorul Blazianu te captiva din primul moment prin farmecul ce radia din întreaga lui personalitate”. „Născut la Blaj, străvechiul centru al românismului de peste munţi, îşi face acolo primele învăţături, fiind totdeauna capul promoţiei sale. La vârsta de 18 ani pleacă la Viena, unde face studii strălucite de medicină. Anii petrecuţi aici alcătuiau pentru doctorul Blazianu cele mai dragi amintiri ale vieţii lui. Ceasuri întregi în lungile noastre taifasuri, îmi povestea cu o căldură plină de o nespusă duioşie, când una când alta din amintirile frumoasei lui vieţi de student. Aici cunoscuse el tainele cele adânci ale ştiinţei superioare, aici îşi dezvoltase marea lui pasiune pentru muzică şi tot aici ajunsese preşedintele celebrei societăţi studenţeşti România Jună, unde avusese prilejul să trăiască atâtea clipe neuitate în tovărăşia colegilor de la filozofie, Mihai Eminescu… Amintirile de la România Jună îl transportau totdeauna cu o putere magică în lumea caldă a visurilor tinereţii dintâi. Obrajii i se împurpurau ca la întâlnirea neaşteptată a obiectului primelor visări, se ridica uşor de pe scaun, îşi desfăcea ochelarii de după urechi, şi cu ochii de o bucurie de copil începea şirul povestei…”.
După absolvirea studiilor medicale, se stabileşte la Bucureşti, „cu gândul mai ales spre profesorat”. „O violentă dezamăgire sentimentală – Semper mutabile femina – îl determină să se izoleze undeva, departe, şi să primească el, ilustrul laureat al Vienei, postul de medic de plasă la Panciu! Şi ce n-a făcut el în această modestă calitate pentru sărmanii iloţi de pe Şuşiţa? Nici până astăzi mocanii bătrâni din codrii străvechi ai Vrancei nu l-au putut uita. A fost pentru mine o adevărată uimire să aud, în timpul concentrărilor din preajma războiului, bătrâni din Câmpuri vorbind cu o adâncă evlavie despre bunul lor Dofturu Blajanu de pe vremuri. Atât e de adevărat că, totdeauna omul sfinţeşte locul. Trece în urmă medic primar la Râmnicu Sărat, de care se leagă pentru totdeauna şi nu-l părăseşte decât pentru puţină vreme pentru a ocupa, în urma unor stăruitoare insistenţe, postul de inspector sanitar la Bucureşti. Şi cum râmnicenii de pe vremuri erau se vede oameni mai limpezi văzători decât urmaşii lor de astăzi, încă de tânăr îl leg pe doctorul Blazianu, întâi primar al oraşului, apoi ca reprezentant al lor în mai multe rânduri, în camera şi senatul ţării. După alte criterii pesemne se acordau pe atunci onorurile cetăţeneşti. Quantum mutatus ab illo… (cât de mult s-a schimbat) am zice cu poetul, privind la situaţia din clipa de acum”. Aşadar, „râmnicenii de pe vremuri erau se vede oameni mai limpezi văzători decât urmaşii lor de astăzi”. Cât adevăr! Oare ce ar spune astăzi profesorul Dumitru P. Mazilu, văzând ce lupte se dau la Râmnic în campaniile electorale şi cum schimbă unii partidele ca pe şosete. Dar să nu insistăm pe politicianismul actual şi să revenim la personalitatea doctorului Blazianu.
Primul Război Mondial îl găseşte la datorie, ca medic-locotenent-colonel la spitalul local, unde desfăşoară o activitate prodigioasă, readucând la viaţă mii de muribunzi. „El, care nu fusese niciodată chirurg, uimeşte pe chirurgii vestiţi ca d-rul Negruzi cu îndrăzneala şi preciziunea operaţiilor ce încearcă cu izbândă desăvârşită. El, care din cauza sănătăţii de mult zdruncinate nu putea rezista la nicio oboseală fizică, ajunge să nu iasă din spital câte 10 şi chiar câte 15 ore. Când puhoiul duşman ajunge să bată la poarta Râmnicului, el, ardeleanul fugit de peste munţi, primeşte ordinul să rămână pe loc pentru îngrijirea nefericiţilor ce nu puteau fi transportaţi. Ştia bine ce-l putea aştepta şi totuşi nu ezită o clipă să-şi facă întreaga datorie. Şi a fost o adevărată providenţă pentru populaţia rămasă sub duşman, prezenţa în mijlocul ei a doctorului Blazianu, care a ştiut să fie fără încetare singura pavăză ocrotitoare împotriva nenorocirilor de tot soiul ce-i ameninţau pe toţi la fiecare clipă. Când războiul s-a încheiat cu izbânda deplină a năzuinţelor noastre, când visurile semeţe ale copilăriei fugarului din Blaj se încheagă definitiv într-o măreaţă înfăptuire, sufletul senin al doctorului Blazianu cunoaşte mulţumiri de proporţii biblice. Între el şi Târnavele copilăriei lui, nu mai erau acum nici graniţă, nici vamă, nici jandarm unguresc! Ce altceva putuse el să dorească mai arzător de la viaţă?”
Emilian Constantinescu, în „Siluete râmnicece” (Almanahul Râmnicului, 1933) încearcă un portret al medicului Blazianu: „Înalt, roşcovan, iată-l venind cu mers grăbit, săltat, cu mişcări nervoase, repezi. Este – pentru vremea sa – un erudit. Lumea apelează, în cazuri grave, la luminile lui şi mai totdeauna, cu folos. Dar nu e numai medic minunat, format în celebra şcoală vieneză, ci şi bun român şi desăvârşit om de cultură. Prestigiul de care se bucura în opinia publică era pe deplin meritat. Muzician distins, doctorul Blazianu a înţeles şi susţinut orice manifestare artistică în oraşul acesta de provincie. De câte ori George Enescu a primit să se oprească şi la noi, datorită numai lui. Până la adânci bătrâneţi a rămas acelaşi suflet entuziast şi dezinteresat”.
Multe s-ar mai putea spune despre acest aristocrat al spiritului râmnicean, dar nu vreau să lungesc cuvântul. Azi, lumea nu mai are răbdare să citească. În final, câteva cuvinte despre portretul celui evocat. Realizat în jurul vârstei de 60 de ani, în atelierul „Julietta – Photographe de la Cour Royale, Bucarest”, acesta apare pe o carte poştală expediată de Blazianu unui comerciant local, Pararaschiv Paraschivescu, cu prilejul Sărbătorilor de Iarnă din 1913 (data exactă: 24 decembrie 1913). Dintre decoraţii, atrag în mod special atenţia Ordinul „Coroana României” în grad de comandor, înfiinţat de regele Carol în 1881, după ce România a devenit regat, şi Ordinul „Steaua României” în grad de ofiţer, cel mai vechi ordin naţional, înfiinţat de Cuza-Vodă în 1864.
Pod peste timp
Azi am primit o ilustrată cu podul peste Râmnic şi vederea oraşului. A sosit tocmai din Germania, acolo unde a fost expediată cu aproape o sută de ani în urmă, în ianuarie 1917, imediat după ocuparea oraşului de armata germană. După un veac, vederea se întoarce în locul din care a fost trimisă. Azi, nimeni n-ar mai putea expedia o vedere cu Râmnicul pentru simplul motiv că n-ar mai avea de unde să-şi procure una. Şi chiar dacă ar avea, cine s-ar complica în era Internetului cu expedierea de cărţi poştale ilustrate?
Expediată de un anume Hermann, vederea are în prim-plan vechiul pod pe care nemţii au pătruns în oraş, pod construit pe vremea lui Cuza, la stăruinţele primarului Costache Zamfirescu (1865-1866) / foto. În epoca interbelică, un nepot al lui Costache Zamfirescu, Alexandru, ajuns prefect de Râmnic, mută podul la Dumitreşti. Faţă de actualul pod rutier peste Râmnic, vechiul pod se afla în aval, în dreptul Străzii Pieţei.
În plan secund, se distinge linia joasă a mahalalei Vatra, cea mai înaltă construcţie fiind biserica fostei mănăstiri. Se vede vechea Primărie din Strada… Primăriei. Ilustrata este însufleţită de doi râmniceni, dintre care unul însoţit de o vacă. Spre capătul de răsărit al podului se disting încă două siluete.
PORTOCALII LA RÂMNIC
DIAMANDI PORTOCALĂ
Pe la începutul celui de-al XIX-lea veac, se stabilea la Râmnic Diamandi Portocală, un grec (?) originar din insulele ionice. „Înalt, bine făcut, frumos se zice. A fost întâi arendaş al moşiei Filipeştii de Târg din judeţul Prahova. Nu cunoaştem rostul mutărei sale la Râmnicu Sărat, dar credem că aceasta nu este străină de interesele lui Costache Suţu, aici fiind centrul zonei numeroaselor moşii ale acestui mare proprietar, însurat cu o Racovitză, urâtă însă probabil bogată, el fiind un bărbat frumos şi de viţă domnească.
A construit la Râmnicu Sărat, pe malul gârlei, casa care astăzi (1934, n.n.) este proprietatea familiei Robescu (în prezent dispărută, n.n.). Casă mare pentru acele vremuri, arătoasă, spaţioasă, cu un mare pridvor, aşezată pe un deluţ, în mijlocul unei curţi întinse, cu grădină, dependinţe, etc., ceea ce ar fi indicat o bună stare materială. La moartea sa prematură, faptul că a lăsat-o neterminată, cu câteva mii de lei datorii şi moştenitorii în jenă, denotă mai mult o fanfaronadă, cusur ce s-a transmis şi la unii din descendenţii săi”.
Casa construită de Diamandi Portocală la Râmnic, probabil în anii 1830, vândută mai târziu familiei Robescu de fiul său, Temistocle
Diamandi Portocală se căsătoreşte la 1820 cu Sofia, „urâtă, dar foarte inteligentă, vorbăreaţă şi activă”.
„A murit la anul 1840 de erizipel (boală infecţioasă şi contagioasă provocată de un streptococ), lăsând o văduvă şi cinci copii minori: Temistocle, Elenca, Zinca, Tudorache şi Marghioala”. Sofia moare în 1841, la un an după Diamandi, de inimă.
TEMISTOCLE PORTOCALĂ
„Temistocle Portocală s-a născut la Braşov în 1821, unde se refugiase familia din cauza Zaverei (Eteriei) şi botezat la Biserica Neagră din acel oraş, probabil în religia mamei sale, catolică sau protestantă. Înalt, bine făcut, ochi căprui, mai mult negri, nasul turtit, păr buclat, abundent, încărunţit din tinereţe. Pierduse dinţii de timpuriu. Avea ticul de a-şi răsfrânge buza inferioară. Foarte inteligent şi foarte simpatic, dar cam indolent. Fire deschisă şi veselă, fredona adesea. Îi plăcea să râdă şi să vorbească. Foarte generos. Făcea binefacerile cu discreţiune, unele din ele nu s-au cunoscut decât târziu, după moartea sa. Scria cu litere vechi amestecate cu noi şi destul de prost. Vorbea cu uşurinţă greceşte, dar nu prea bine. Când era zorit o da pe româneşte, ceea ce probează că era mai stăpân pe aceasta din urmă.
La vârsta de 19 ani, pierzând pe tatăl său Diamandi, a rămas la Râmnicu Sărat singurul sprijin al familiei, compusă din mamă, trei surori şi un frate mai mic. Devenit protejat al lui Costache Suţu, şi-a îndeplinit destul de bine misiunea de cap de familie. Om de încredere al acestuia, l’a servit cu multă cinste. Foarte corect, nu a abuzat de încrederea şi de absenţa protectorului său. A ţinut în arendă moşia Slobozia (judeţul Râmnicu Sărat) de la fiica lui Costache Suţu vreme de 28 de ani, de la 1849 şi până la 1877.
Mare amator de cai, avea în grajd în permanenţă două perechi, de culori deosebite, pe care se ducea în persoană de-i cumpăra în regiunea Braşovului. Totuşi, în oraş umbla, cu treabă sau fără treabă, cu un birjar Marcu, din apropiere, cu mârţoagele lui înhămate la o trăsură arhihodorogită şi aceasta numai pentru a lansa şi ajuta pe acest Marcu, îmbătrânit, sfrijit, sărac lipit şi cu şase copii. Aceasta ne dă nota firei lui miloase, naturală şi fără fanfaronadă.
Nu era avid de bani. Nu ştia să ascundă nimic. N-avea absolut nici un viţiu. Nu avea duşmani şi n’a fost atacat niciodată, deşi Podul Bulgarului, unde hoţii prădau de obicei, se afla pe moşia sa arendată Slobozia. Totuşi, i s’au furat o dată, de la conacul acesteia, 20 perechi de boi, cărora nu le-a mai dat de urmă.
Temistocle Portocală (1821-1882)
Nu făcea politică, dar, prin firea lui, era partizan credincios al partidului liberal, cel mai înaintat şi cel mai generos din acele vremuri. Îndepărtat şi dezgustat de cele ce văzuse în protipendadă, mai ales cea grecească, jefuitori fără fir de omenie şi ingraţi neruşinaţi: ca Plaino, puternic al zilei de atunci, care luase în mod brutal şi hoţesc moşia Tâmboieşti a socrului său, Mihu. Ca un oarecare grec Dimopol, care, pentru a se îmbogăţi, furase şi devastase întreaga regiune a Bălţii Albe, Amara-Grădişte, pustiind literalmente satele. Ca Grigore Suţu, care a pus la interdicţie pe bătrânul şi omenosul său părinte, Costache Suţu, dându-l afară chiar din casa lui (cea cu pajure din Bulevardul Colţei, ce există încă), neluînd parte nici el şi nici un alt membru al familiei la transportul la moşia Suţeşti a rămăşiţelor pământeşti ale acestui venerabil bătrân, care nu avusese alt păcat decât că dăduse fiinţă acestei stârpituri de fiu degenerat şi ingrat. Dintre toţi intimii acestui vlăstar de viţă domnească nu i-a rămas devotat decât Temistocle Portocală, care l-a transportat şi depus în cavoul familiei, cu multă evlavie, în locaşul său de veci de la Suţeşti.
Aceste toate şi încă altele, pe cari el le cunoştea bine, îl îndepărtaseră de o clasă de oameni de care, de fapt, era legat prin sângele său şi unele nevoi, şi l-au făcut să se ataşeze partidului liberal, de la care, de altfel, nu a tras şi nu a căutat să tragă nici un profit.
Prin munca sa productivă a câştigat suficient pentru a plăti datoriile lăsate de tatăl său, a termina casa pe care acesta o lăsase neisprăvită, a mărita cele trei surori şi a procura familiei o existenţă îmbelşugată.
A murit în toamna anului 1882, la vârsta de 61 de ani, de apoplexie. Primul atac i s’a produs în plin tribunal, într-un proces cu Costică Suţu, prilejuit de faptul că acesta, prin avocatul său Mavrodin, a declarat în şedinţă că n’are încredere în jurământul său.
A lăsat patru copii, toţi majori: Aristide, născut în 1855, Miltiade, născut în 1856, Erofile, născută în 1858 şi Niculae, născut în 1860.
A rămas ceva avere în urma sa, dar cam încurcată din cauza fiului său Aristide şi ginerelui său Victor Stoika”.
SMARANDA (MĂNDICA) PORTOCALĂ, născută MIHU
„Fiică a lui Asanache Mihu şi Anica Mihu, din Tâmboeşti, al treilea şi ultimul copil al acestora.
S-a născut în anul 1839. Talie mijlocie. Ochi căprui. Nas drept, trăsături regulate. Mâini şi picioare mici. Păr castaniu, bogat şi excepţional de lung. Foarte fină şi delicată, atât ca fizic, cât şi ca maniere. Fire aşazată, dar cam nervoasă, din cauza unei îndelungate maladii dureroase de stomac, care i s-a pronunţat în 1856.
Smaranda Portocală (1839-1882)
Măritată la 1854, încă foarte tânără, la vârsta de 15 ani, cu Temistocle Portocală, care avea 33 de ani. Lipsită de cultură, ca toate fetele din acea vreme crescute la ţară, compensa cu prisosinţă această lipsă prin inteligenţă şi o mare doză de bun simţ. Foarte cumpătată şi discretă în relaţiunile sale, mai ales cu cumnatele, ceea ce nu era tocmai uşor. Suflet bun şi nobil.
A avut patru copii: Aristide, Miltiade, Erofile şi Niculae.
Excepţional de bună şi devotată mamă. A dus o căsnicie din cele mai armonioase, înconjurată de iubire şi de respect. Deşi de o simţitoare deosebire de vârstă faţă de bărbatul său, uita aceasta faţă de solicitudinea acestuia şi neîncetata şi afectuoasa atenţiune ce i-a purtat până la moarte.
A murit în toamna anului 1882, o săptămână după bărbatul său, de o puternică hemoragie stomacală, la vârsta de 43 de ani”.
MILTIADE PORTOCALĂ
„Născut la Râmnicu Sărat în anul 1856. A făcut clasele primare în oraşul natal. La Bucureşti a urmat primele clase de liceu la Sf. Sava, fiind în pensiune la Buholzer, pe podul Caliţiei, astăzi Calea Rahovei. A trecut apoi la Şcoala Comercială, pe care a absolvit-o fiind internat în institutul Troteanu, situat în cartierul Bisericii Sfinţilor.
Actul de botez al lui Miltiade Portocală (1856), născut la Râmnic, în mahalaua Vatra
Plecând în urmă în străinătate, a absolvit Şcoala Superioară de Comerţ din Anvers (Belgia). A făcut practică apoi la Banque de Lyon din Paris, timp de un an, după care direcţia băncii a vrut să-l trimeată la o sucursală din Londra. A fost însă împiedicat de părinţi.
Reîntors în ţară, după un stagiu vremelnic la centrala Băncii Naţionale din Bucureşti (anul 1880), a fost numit contabil şi apoi sub-director al sucursalei Băncii Naţionale din Galaţi, de unde a trecut (1885) director al sucursalei din Brăila, funcţiune ce a ocupat până în anul 1890, când şi-a dat demisia pentru a se arunca în afaceri.
Talie mijlocie, cu torace bine desvoltat. Ochi negri. Foarte puţin vorbăreţ, taciturn din fire. Serios în toate apucăturile lui. Foarte puţin înclinat spre cele distractive. Foarte inteligent, cam prezumţios însă. Muncitor. Energic. Demn. Omenos şi destul de darnic, fără să fie cheltuitor şi, mai puţin, risipitor. Om cu vederi largi şi cu perspectivă foarte frumoasă în cariera ce-şi alesese. Foarte corect în afaceri, pentru care se şi bucura de mult credit. Foarte autoritar, fire dominatoare. Se bucura de mult respect şi de o deosebită consideraţiune printre cei cu care era în contact şi care îl cunoşteau.
S-a stins în anul 1905. Maladia a pus capăt foarte timpuriu unei existenţe menite să aducă servicii apreciabile ţării şi în momentele când familia, căreia îi era atât de ataşat, avea mai multă nevoie de sprijinul său, lăsând în urmă patru copii minori: Florica, Radu, Mihai şi Alexandru”.
RĂDĂCINI ALE TULPINEI FAMILIEI PORTOCALĂ
Asanache Mihu
„Neam de boer de ţară din comuna Tâmboieşti, judeţul Râmnicu Sărat (în prezent Vrancea, n.n.). Până a murit, în 1865, a purtat giubeau boerească şi şapca. Ginerele său îi spunea boerule, iar el îi spunea Portocală, căci avea oroare de numele său grecesc Temistocle.
Înalt, bine făcut. Ochi verzi. Om cu stare: proprietarul a două vii în Tâmboeşti şi alta în Cârlige, ce o avea de zestre de la nevastă. De asemenea, mai poseda una pădure seculară de stejar, o mare livadă de pruni, mai multe locuri în sat şi moşia Tâmboeşti. Moşia i-a fost cotropită de influentul grec Plaino, din Plăineşti (Cucu), cu care a fost zadarnic în proces până a murit. Procesul nu l’a mai redeschis nimeni. Jecmăneala era mijlocul de îmbogăţire a grecilor influenţi din timpul Fanarioţilor. Tot astfel au fost jecmăniţi şi moşnenii din Putreda (Grebănu, din apropierea oraşului Râmnicu Sărat) de moşia lor de către un Suţu, sau poate socrul acestuia, Racoviţă, proces pe care nu l’au câştigat Putrezenii decât în zilele noastre (acum 3-4 ani), după circa 100 de ani de judecată.
Asan, sau Asanache Mihu avea o bogată gospodărie pe malul de nord-est al pârâului ce trece prin satul Tâmboeşti, aflat ca şi acesta în apropierea ultimelor dealuri împădurite ale ramificaţiunei Carpaţilor, loc de refugiu în desele cazuri de restrişti de pe vremuri, mai ales că Tâmboeştii erau foarte aproape de linia de invazie Focşani-Râmnicu Sărat.
Căsuţa modestă de ţară, cu patru încăperi mici, cămară, sală şi cerdac, clădire cu caracter improvizat, ca toate clădirile din vechile timpuri nesigure. Bucătării separate, hrubă mare, cramă, lin acoperit, adăpost de vite, etc. Curte spaţioasă, cu nenumărate şi variate păsări, înconjurată de o parte cu o întinsă livadă de pruni, pe care o traversai ca să ajungi la conac; de altă parte, via cu o suprafaţă de mai bine de 20 de pogoane, toate strejuite de valea pârâului.
O pitorească aşezare românească de ţară, de proprietar înstărit. Proprietăţile nu erau dobândite prin jaf sau specula muncii ţăranului, ci erau moştenite din moşi-strămoşi.
A avut un unchi Tâmboescu, de la care nu mai rămăsese decât amintirea numelui.
A murit la vârsta de 77 de ani, de tifos, în anul 1865, un an după moartea soţiei sale Anica. Era născut deci în anul 1788.
Avea cunoştinţă de carte românească, însă era departe de a fi un savant.
Nu avea nici un viţiu.
Au rămas în urma lui trei copii majori:
– un băiat Tache, înalt, robust, masiv, însă cu sminteală la cap, boală ce avea din copilărie, din timpul când învăţa carte la Focşani, provenită pare-se dintr-o întâmplare (spaima) şi care nu l-a împiedicat de a trăi până la adânci bătrâneţe şi de a face o puzderie de copii nelegitimi cu o femeie din sat şi cari s’au reîntors în masa ţărănească a satului sub numele de Tăchină;
– o fată, Sofia, inteligentă, bine făcută, chiar frumoasă, puţin cam rea, măritată cu un grec, Costea Nicolau, care n-avea absolut nici o calitate; a lăsat un fiu, Vasile;
– o fată, Smaranda (Măndica), măritată cu Temistocle Portocală”.
Anica Mihu, născută Panaitescu
„Din satul Cârligele, în apropiere de Focşani. Dintr-o bună familie înstărită şi înrudită cu Vasile Vidraşcu, cu Călcâi din Focşani, precum şi cu Tache Moşu din Râmnicu Sărat.
Avea o soră, maica Zenovia, din schitul Coteşti, cu o bună stare materială, rămasă poate de la părinţi, poate de la bărbatul său, Angonescu. Călugărită după moartea acestuia, în urma unei boale şi a promisiunii sacre făcute în timpul acestei boli. Îi plăcea mai mult prin lume şi jocul de cărţi decât cele bisericeşti, pentru care a şi fost forţată de autorităţile ecleziastice să reintegreze mănăstirea. Averea i-a fost înjumătăţită mai apoi de călugări.
Un fiu al fratelui său, anume Petrache Panaitescu, magistrat în Râmnicu Sărat, totdeauna îngrijit şi corect îmbrăcat, foarte calm, foarte ordonat, de o corectitudine exemplară, vânător pasionat, a renunţat la pensie când i-a venit vârsta, probă de dezinteresare, dar şi de bună stare materială.
Mama Anica avea ochii căprui, era înaltă, sveltă, discretă şi delicată în purtările ei. Energică la nevoie: cu ocazia botezului ultimului copil al fiicei sale Măndica, s’a opus cu îndărătnicie de a mai da nume greceşti la copii şi numai mulţumită ei am scăpat eu cu numele Niculae, botezat de Sofia, sora mamei mele, la anul 1860, iulie 19 (stil vechi), la biserica Mănăstirea din piaţa oraşului Râmnicu Sărat, clădită de Ştefan cel Mare şi reclădită de Brâncoveanu.
Născută la 1815 şi măritată la 1834, în vârstă de 19 ani, cu Asanache Mihu din Tâmboeşti. A dat naştere la trei copii: un băiat şi două fete.
A murit în anul 1864, în puterea vârstei, la 49 de ani, în urma unui accident: răsturnându-se cu trăsura pe priporul Tâmboeştilor, s-a lovit de o piatră şi şi-a spart capul de o piatră, ceea ce i-a cauzat moartea după o suferinţă de câtva timp. Medicina din acele timpuri a doctorului ovrei Gheţ, singurul medic în Râmnicu Sărat, n-a fost în stare de a o salva şi astfel a pierit cu zile, fiind încă tânără”.
Însemnări despre familia Portocală întocmite de Neculai Portocală (1934)
Mulţumitri domnului Radu Portocală (Paris) pentru amabilitatea de a pune la dispoziţia „RETRO-RÂMNIC” aceste însemnări şi fotografii.
RETRO-RÂMNIC 
Comentarii recente