HALA DE CARNE ŞI PEŞTE

Pe locul unde se găseşte azi complexul de magazine din piaţa oraşului (fostul „BIG”), odinioară se afla hala de carne. Era locul unde măcelarii tranşau carnea şi o scoteau la vânzare, proaspătă, pe alese, pentru toate gusturile şi toate buzunarele.
Un anonim fotograf ne-a lăsat mărturie o imagine de acum mai bine de un secol. Putem vedea cum arăta hala de carne de la Râmnicu Sărat. Era o construcţie destul de înaltă, cu două arcade mari, de o parte şi de alta a corpului central, supraînălţat, cu o deschidere îngustă. Înaintea halei – muşterii, măcelari şi negustori de peşte. Fotografia este făcută dinspre Iazul Morilor, gârla ce străbătea oraşul de la nord la sud.

UN VECHI VAD DE VRĂJMĂŞIE

Fix în urmă cu 103 ani, pe 4 ianuarie 1909, Nicolae Iorga le vorbea râmnicenilor despre „un vechi vad de vrăjmăşie între români”. Unde se întâmpla asta? Probabil în amfiteatrul Gimnaziului de Băieţi de pe Strada Carol, actualul Colegiu Naţional „Al. Vlahuţă”.

În discurs, Iorga aminteşte iubirea pentru colţul de pământ unde te-ai născut, iubire care nu prea se mai regăseşte la compatrioţi: „boierii râmniceni, de pildă, nu treceau la Bucureşti decât dacă se ridicau la rang până să intre în Divanul domnesc ori să ia loc în protipendada celor «cinci» mai mari”. Istoricul deplânge starea de lucruri de la cumpăna veacurilor XIX şi XX, când românii nu numai că nu îngrijeau monumentele istorice, dar nici măcar nu le cruţau, nu le sufereau, dărâmându-le cu o totală lipsă de discernământ: „De aici şi jalnica risipă cu asemenea monumente care s-a făcut aici (la Râmnic, n.n.), sfărâmându-se deunăzi, în mijlocul indiferenţei publice, care trebuie să înceteze totuşi odată, biserica lui Ştefan cel Mare, refăcută de Constantin Brâncoveanu, şi înlăturându-se apoi, cu o adevărată furie a ignoranţei şi lipsei de pietate, până şi bolta porţii de intrare şi o parte din rămăşiţele zidului de împrejmuire”. Nimic nou sub soare, nu-i aşa? Asistăm şi azi la dispariţia unor vechi ziduri, fără să ne pese.
Conferenţiarul militează în continuare pentru încetarea acestei nenorocite stări de spirit, „pentru a păstra măcar puţinul care ne-a rămas”. Două „puteri” trebuie să stea în faţa „popoarelor harnice şi strângătoare şi ajunse astfel într-o uriaşă expansiune”: „munca de astăzi şi amintirea trecutului”.
Odată introducerea făcută, Iorga purcede la scoaterea la iveală a trecutului Râmnicului. Este amintit vadul Râmnicului, pe unde treceau „drumeţii călări, cărăuşii români cu carele lor greu încărcate mergând pe drumuri desfundate, care n-aveau, ca acelea de azi, pretenţia de a fi şosele, şi adesea şi oştile”. La curbura carpatică s-a vărsat sânge frăţesc şi – spune Iorga – „aici ar trebui să se găsească azi alţi oameni care să ridice monumente ispăşitoare”. Biserica de la Râmnic a lui Ştefan (vezi foto) a fost „durată aşa de solid, încât a putut să ţie până în zilele lui Brăncoveanu, răspânditorul de aur pentru sfinte lăcaşuri. Acesta o prefăcu – pentru ca s-o dărâme barbar cei de astăzi, lăsându-i în noroi pisania brâncovenească, piatra sub care s-a plecat smerit înaintea lui Dumnezeu capul lui Constantin-Vodă, când, în vreme de călătorii dese ale Domnilor, cunoscuţi şi iubiţi de ţară, pe care o cunoşteau şi iubeau, a cercetat Râmnicul, la 1706. Acea pisanie aruncată şi batjocorită, venind de la un meşter muntean şi dictată de unul din boierii Brâncoveanului, adesea înduşmănit şi el cu Domnii moldoveni, zice însă – ce semn bun! – lui Ştefan cel dintâi ctitor”. Biserica lui Ştefan, reconstruită practic de Brâncoveanu, va fi dărâmată în 1896, „fără a se lua măcar fotografii după zidirea sălbatic nimicită”.
Mănăstirea lui Mihail Cantacuzino a fost construită în 1891 şi 1897, „închinându-se mănăstirii Sinaia din Arabia”. „Mănăstirea a scăpat de furioşii reformatori ai vremurilor noi, şi sunt sigur că aţi şti să opriţi atentate viitoare împotriva acestui impunător monument, care trebuie scutit de vecinătatea urâtelor clădiri în care s-au prefăcut vechile chilii”. Mă alătur ideii marelui nostru istoric de a îndepărta construcţiile şubrede de pe latura de nord a vechii mânăstiri. Odată înlăturate aceste hidoşenii, biserica va putea admirată în toată splendoarea sa.
În continuare, conferenţiarul descrie arhitectura bisericii, după care aminteşte luptele dintre ruşi şi turci din apropierea oraşului, numele lui Suvorov nefiind trecut cu vederea.

IERI… CA ŞI AZI…

Un gazetar de odinioară deplângea, în iarna anului 1940, situaţia nefericită în care se afla Râmnicul acelor vremuri. Pentru el, nereuşitele se datorau mediului „atât de puţin intelectual şi cultural”, lipsei încurajărilor din partea cititorilor, defăimării la care erau supuşi cei din breasla sa. Cerea înţelegere pentru profesiunea de ziarist, „atât de necesară intereselor obşteşti”. Ar fi dorit, cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Crăciunului, să ofere cititorilor un ziar mai bogat în pagini, cu articole alese şi colaboratori de valoare. Dar, din păcate, dorinţele sunt uneori atât de puţin realizabile!
Nu a putut da râmnicenilor decât o ediţie modestă a gazetei la care trudea de atâta vreme. Atât a putut, atât a făcut. Pentru lipsa de etichetă, jurnalistul se scuza în faţa cititorilor săi. Era, probabil, un idealist care credea în ajutorul semenilor săi. Nu dorea decât să facă un bine celor de lângă el, să înlăture ingratitudinea şi egoismul celor din jur. Cât de greu este însă să faci asta!…
În finalul articolului intitulat „Cuvinte răzleţe de Crăciun”, ziaristul îndeamnă cititorii: „Să uităm micile noastre necazuri şi amărăciuni profesionale şi să privim mai departe şi mai sus. Sunt atâţia oameni care se zbat în lipsuri şi mizerie. Sunt copii neîmbrăcaţi, nemâncaţi, neîncălziţi. Pentru aceştia, Crăciunul anului 1940 am dori să le aducă câteva clipe de bucurie şi de îndestulare. Iar ţării, peste care s-au abătut atâtea nenorociri, să-i aducă liniştea şi pacea, o viaţă mai ieftină şi realizarea celui mai sfânt dintre idealuri: întregirea României lui Ferdinand I.
Aşa să ne-ajute Dumnezeu!”

O MULŢUMIRE

În decembrie 1900, „Gazeta Săteanului” anunţa cititorii despre starea de sănătate a patronului publicaţiei, râmniceanul Constantin C. Datculescu. Pentru cititorii RETRO-RÂMNIC, spicuim din numărul cu pricina.

Directorul „Gazetei Săteanului”, care se găsesce în Sanatoriul D-rului Anton Loew din Viena de la 24 Noembrie, sub îngrijirea Profesorului D-r Mosettig şi D-rului Popa medic al Primăriei oraşului Viena, se va întoarce, împreună cu D-an Datculescu, în curând în ţară, pe deplin sănătos, graţie lui Dumnezeu şi eşcelentei îngrijiri ce i s’a prodigat.
D-l C. C. Datculescu suferea de un neoplasm, provenit din o lovitură lângă sânul stâng încă de astă primăvară şi pe care ocupaţiunile şi grijele sale nu’l îngăduise a’l opera la timp, după avisul tuturor doctorilor şi chirurgilor din Bucuresci ce consultase.
Ilustrul chirurg din Viena, Profesorul D-r Mosettig, îi făcu în seara de 23 Noembrie, de la 6.20 la 7.35 extracţiunea sânului şi al glandelor limfatice până la subţioară şi de sub subţioară pe o lungime de circa 35 centimetre, cu cel mai deplin succes, graţie şi robustei sănătăţi a plugarului Datculescu.
Spunem cele de mai sus pentru numeroşii amici ai „Gazetei Săteanului” şi Directorul ei, cari s’au grăbit a ne cere veşti.
Şi nu trebuie să uităm şi pe un vechiu prieten şi colaborator al „Gazetei Săteanului”, Doctorul Gavril Dobreanu (foto dreapta) din R.-Sărat, care, venind în’adins la Slobozia-Galbenu, nu plecă până nu obţinu cuvântul de onoare al D-lui Datculescu că va lăsa toate nevoile şi treburile, aşa de mari pe capul plugarilor din România în aceste triste epoci, şi cel mai târziu la 22 noembrie va pleca a’şi căta sănătatea.
D-r Dobreanu elevul cel mai aplicat al Profesorului Mosettig dintre toţi românii, dupe spusa acestei ilustraţiuni europene, pe lângă că a dat probe de om de inimă, dar a văzut foarte limpede boala ce din întâmplare căzu pe capul Directorului „Gazetei Săteanului” şi care ar fi fost fatală dacă s’ar mai fi întârziat operaţia.

CRONICA AGRICOLĂ

Am găsit în „Gazeta săteanului”, revista râmniceană (ulterior bucureşteană) fondată de Constantin C. Datculescu, câteva fotografii făcute în anul 1900 în Câmpia Râmnicului, în perioada când România era grânarul Europei, iar în porturile Galaţi şi Brăila se fixa preţul cerealelor. Autorul lor este fiul lui C. C. Datculescu, cel care, după plecarea tatălui său la Bucureşti, se ocupa de ferma de la Slobozia Galbenu din judeţul Râmnicu Sărat. Fiul lui Datculescu se ascunde în spatele iniţialei „D” şi iscăleşte „Cronica agricolă”, semn că, întocmai ca părintele său, se pricepea la agricultură. În 1894, ferma de la Slobozia Galbenu primise brevetul de Furnizor al Curţii Regale.

Cronica agricolă din luna lui Cuptor a anului 1900 spune: „Recoltatul produselor păioase, afară de meiuri şi părânguri, e sfârşit în toate regiunile de câmp, iar treieratul grâului e pe finite la marii proprietari şi arendaşi. În părţile de sus a Ţerei, la munte şi la săteni d’abea acum începe”.
Interesat de maşinăriile care uşurau munca la câmp, Constantin C. Datculescu-fiul, fotografiază câteva astfel de utilaje, moderne pentru acea epocă: machina, secerătoarea-legătoarea „Bonnie” cu tăişul mărit, pluguri cu două brazde. El laudă calităţile secerătorii fabricată de un anume Behles, care „a izbutit a ne da cel mai simplu şi practic înnodător la maşina sa”. La această maşină, „tăişul s-a mărit fără ca prin aceasta să se îngreueze tragerea boilor, astfel că azi e singura legătoare ce seceră şi leagă mai multe pogoane pe zi”.

Datculescu-junior sfătuia agricultorii în privinţa grijii pentru animale: „Vitele, aşa obosite prin căratul recoltei, trebuie bine îngrijite, căci fără ele în putere e peste putinţă a lucra pământul la vreme, bine şi repede. Pe unde sunt fâneţuri semănate sau mirişti de orz şi ovăz care, generalmente, sunt, anul acesta, mai ierboase ca oricând, vitele se pot sătura repede, astfel că au timpul şi a se odihni şi a munci. Plugarul prevăzător le-a semănat şi lor, pentru iarnă, diferite nutreţuri, astfel că prea mult întrebuinţata lor hrană de paie să mai fie schimbată”.

În ediţia pe septembrie e revistei, „Sătuceanul” (în spatele căruia bănuim că se ascunde acelaşi Datculescu-jr.) face un rezumat al lucrării „Introducţiune în Ampelografia Română”, pe care fostul şef al serviciului viticol al Ministerului Agriculturii (un anume Nicoleanu) o publică în franţuzeşte cu prilejul Exposiţiunei Universale din 1900, „o lucrare superbă, care va aduce mari servicii cultivatorilor de vii”. O mulţime de soiuri se-ntâlneau în podgoriile României de-acum mai bine de o sută de ani: Creaţa, Feteasca, Verde, Plăvaia, Galbena, Iordana, Muntoasa, Pârciul, Frâncuşa, Braghina, Tămâioasa, Băşicată, Busuioacă, Ciomeagă, Coiunghios Alb, Firtigace, Mustoasă, Razachie, Samohaică, Ţâţa caprei, Ţâţa vacii, Tigvoasă, Zghihară etc.

Între judeţele României de atunci, Râmnicul ocupa un loc de cinste în privinţa podgoriilor: Tâmboieşti, Vârteşcoiu, Dălhăuţ, Faroanele. Imaginile ce însoţesc textul sunt din judeţul nostru, ceea ce întăreşte ideea că autorul este râmnicean.

Alese mulţumiri doamnei Nicoleta Leu pentru amabilitatea de a-mi pune la dispoziţie colecţia revistei GAZETA SĂTEANULUI, Anul al XVII-lea (5 Febr. 1900 – 5 febr. 1901).

VECHIUL POD PESTE RÂMNIC

În această fotografie, luată probabil în iarna lui 1916, apare vechiul pod peste Râmnic, din dreptul Străzii Pieţei, în aval de cel actual. Datând din veacul al XIX-lea, podul era un important punct geostrategic în geografia militară a oraşului Râmnicu Sărat. Tocmai de aceea a şi fost fotografiat de un ofiţer al armatei germane, care ocupase Râmnicul în urma Weihnachtsschlacht (Bătălia de Crăciun).
„Pe 27 decembrie, la ora 16,00, trupele germane au pătruns în oraş prin cele trei bariere din sud, în timpul luptelor oraşul fiind bombardat (daune – Palatul Administrativ şi de Justiţie, Teatrul Comunal, Şcoala Primară Nr. 3)”. (V. Nicolescu, C. Marafet – Un colţ de Ţară Românească, Ed. Rafet, 2008).
În afara podului înţesat de soldaţi, atrage atenţia silueta bisericii Cuvioasa Parascheva, folosită la oficierea slujbelor pentru ocupanţi. La capătul apusean al podului, se găsea un canton, azi dispărut, ca şi podul de altfel, demontat în epoca interbelică şi mutat în amonte, la Dumitreşti, unde poate fi aflat şi astăzi.
În prezent, mahalaua din fotografie s-a transformat, locul caselor vechi fiind luat de blocuri construite în anii ’70 ai veacului trecut. Biserica mai sus amintită nu se mai vede din pricina lor, iar Bulevardul Digului este însoţit de mizerabile garaje metalice. Locul de unde a fost făcută fotografia, punctul de staţie, cum spun fotografii, arată jalnic, gunoaiele vechi sau proaspete decorând peisajul.

Mulţumiri doamnei Nicoleta Leu pentru imaginea de epocă pusă la dispoziţia RETRO-RÂMNIC.

O imagine şi mai veche cu podul puteţi vedea aici.

GRĂDINA PUBLICĂ, 193…

Anul 193… E o zi de vară, iar un fotograf s-a oprit în grădina publică a unui mic oraş de provincie, capitala unui judeţ de la curbura Carpaţilor. E amiază şi grădina e toropită de văpaia anotimpului, iar puţinii orăşeni pe care miezul zilei i-a prins în grădină caută umbra şi răcoarea. În mijlocul unu petic de verdeaţă şi a unui havuz, o ţâşnitoare pricăjită împrăştie câţiva stropi de apă. În rest, uscăciune. În ciuda caniculei, fotografii au succes. În decor văratic, ascuns îndărătul unui aparat de format mare cu burduf ori a unui modern „Leica”, omul cu camera obscură vânează (mai ales la sărbători) râmniceni dornici să-şi imortalizeze chipul. Fotograful are succes deoarece, spre deosebire de pictură, fotografia se poate acoperi de sărutări şi se poate trimite în plic persoanei iubite.
La bufetul teatrului, câţiva muşterii fac politică la o „delicioasă bere Bragadiru”. Liberali sau conservatori, regalişti ori republicani, cu toţii se bucură de licoarea rece şi de umbra zidurilor vechiului Teatru Comunal. Dacă e duminică, fanfara Regimentului de Infanterie din oraş le-ncântă auzul.
Cu mulţi ani în urmă, Emilian Constantinescu, fost absolvent al gimnaziului de băieţi din oraş, revine în oraş şi „fotografiază” în cuvinte grădina publică. Să-i dăm cuvântul:

După câţiva ani de aspră rătăcire prin alte meleaguri ale ţării, venisem – în vara aceasta – pentru un popas mai îndelung în oraşul copilăriei.
Mişcat de freamătul impresiilor şi obosit, parcă, de povara amintirilor m-am aşezat pe o bancă din grădina publică. După-amiaza era senină, caldă şi însorită. Din când în când câte o frunză se clătina şi cădea, cu zgomot molcom, la pământ.
Încet, încet, aleea, pustie la venirea mea, începu să se însufleţească. Singuratici sau în grup, râmnicenii îşi făceau plimbarea cotidiană.
Nu m-a cunoscut şi n-am cunoscut pe nimeni. Era lumea cea nouă, ce se ridicase în răstimpul lipsei mele. Astfel grădina, în aparenţă aşa de animată, era pustie pentru mine. Şi-atunci, în amarul izolării, au prins să se înfiripe icoane din altă vreme, figuri trecute demult în lumea rece a umbrelor. Mă vedeam şi eu, copil sau adolescent, pe aceeaşi bancă, pe aceeaşi alee, dar în alt decor, sub privirea altor ochi.

Mulţumiri distinsei doamne Nicoleta Leu, cea care mi-a pus la dispoziţie imaginile.

FELINAR PRINTRE MORMINTE

Paseist incurabil şi arhivist în toate cele, îmi plac la nebunie vechiturile de toate felurile, în special cele cu o vârstă mai mare de cincizeci de ani, de pe vremea regilor unei ţări frumoase, la marginea continentului. Mă desfăt întotdeauna cu o hartă, o fotografie, o pictură, o mobilă ori o casă din alte vremuri, peste care timpul a aşternut liniştea misterioasă a trecutului. În spatele acestor obiecte de altădată, caut oamenii care le-au însufleţit, caut lumea în care au trăit, au iubit şi pe care au luat-o cu ei atunci când au plecat…
La Râmnic, scotocesc după oraşul de odinioară, din epoca interbelică de pildă, cu atmosfera sa colbuită, trăsurile de la gară, prăvăliile de pe strada Victoriei, casele boiereşti şi oamenii, mai ales oamenii aceia rafinaţi, cu idealuri înalte, sufocaţi de propriul oraş, de propria ţară.
Vagabond prin oraş, încerc să-mi alcătuiesc, încetul cu încetul, o colecţie de colţuri (încă) frumoase, dincolo de timp, orori şi fatalităţi. Naufragiez pe insule de ieri, într-un arhipelag gata să se scufunde sub povara prezentului. Mă însoţeşte un aparat de fotografiat cu care surprind vechiturile apărute în cale.
Era o după-amiază de toamnă când, căutând o altă faţă a oraşului, în cimitir am descoperit cu satisfacţie o vechitură demnă de toată admiraţia. Străjuind somnul unui râmnicean din alte timpuri (mai bune, mai rele?), un felinar m-a atras şi m-a făcut să-l fotografiez. Mă gândeam la rostul acestuia în apropierea mormântului. Era acolo pentru a lumina drumul către lumea de dincolo. O luminiţă în noapte, ca un obiect din lumea de ieri, rămas, în mod insolit, în lumea de azi. Nu ştiu dacă în prezent felinarul mai arde în întunericul nopţii. Probabil că nu. El rămâne însă o „frântură” din geografia de odinioară a Râmnicului, când felinarele alungau negura, cel puţin pe străzile centrale. În acelaşi timp, felinarul imortalizat e o lucrare de artă, dezvăluind meşteşug în prelucrarea fierului forjat.
Poate am părut excentric unora din cei care m-au văzut fotografiind felinarul din cimitir. Dar, nu am făcut decât să-mi urmez imboldul de a căuta în lumea de azi urme ale lumii de ieri. Am căutat şi…cred că am găsit.

PODUL DIN PLANTAŢII

Podul din Plantaţii – o lucrare inginerească apărută după construirea noii staţii feroviare din oraş (1897). Mutarea gării mai aproape de oraş, la capătul dinspre răsărit al noului Bulevard al Gării, a presupus şi modificarea traseului căii ferate. Acest lucru a impus supraînălţarea Şoselei Puieşti şi construirea „Podului din Plantaţii”. Acolo unde în prezent se găsesc relicvele unor fabrici, se întindeau odinioară plantaţii (între arestul preventiv şi cimitir).
Podul era construit din grinzi de oţel îmbinate cu nituri. O singură linie (neelectrificată) subtraversa podul. Imaginea este luată într-o zi de primăvară, la ceasul macilor înfloriţi, aflaţi de o parte şi de alta a căii ferate. Câţiva râmniceni traversează podul, iar unul mai îndrăzneţ s-a cocoţat pe tăblie, dornic să nu treacă neobservat. Un efort de imaginaţie şi… pufăind, o locomotivă se iveşte pe sub această lucrare inginerească de-acum mai bine de o sută de ani, apropiindu-se de gară. Cadrul inspiră calm, curăţenie, dar şi senzaţia de trăinicie a lucrului bine făcut.

Azi, podul este altul. Odată cu dublarea şi electrificarea căii ferate, podul a fost transformat. De fapt, întreg peisajul s-a modificat, locul vechilor plantaţii fiind luat de ceea ce în era comunistă se numea „platforma industrială”. Calmul, curăţenia şi ideea de trăinicie au dispărut, lăsând locul provizoratului, urâtului şi paraginii. Podul de altădată a atras privirea iscoditoare a unui fotograf. Podul de astăzi, înecat de buruieni, gunoaie şi brazde rezultate în urma scoaterii traverselor de cale ferată, mai atrage pe cineva? Doar câţiva câini vagabonzi mi-au fost alături când am imortalizat podul.

Ilustrata cu „Podul din Plantaţii” mi-a fost pusă la dispoziţie de Nicoleta Leu. Mulţumiri.

SFATUL POPULAR AL RAIONULUI RÂMNICU SĂRAT

Imaginea e din anii ’50 de pe vremea când, datorită armatei roşii „eliberatoare”, raionul Râmnicu Sărat înlocuise vechiul judeţ de la curbura Carpaţilor. În conformitate cu noua ideologie oficială, Sfatul Popular al Raionului Râmnicu Sărat lua locul vechii Prefecturi. Se dorea anularea memoriei colective a orăşenilor şi, în acelaşi timp, inculcarea unor mentalităţi în acord cu noua viziune politică. Modificarea toponimiei urbane venea şi ea în sprijinul influenţării memoriei colective, a alterării identităţii unui vechi oraş românesc, numele străzilor exprimând anumite simboluri şi valori. Frecventele schimbări de nume de străzi duc la pierderea unor istorii, a memoriei locului respectiv.
În clădirea în care odinioară poposiseră doi dintre regii României, Carol I, respectiv Ferdinand (la acea dată – 1901 – principe moştenitor), se întâlneau acum reprezentanţii puterii populare, lumpenproletariatul din perioada regimului «burghezo-moşieresc». Ca toate raioanele României Populare, Râmnicul era condus de „cadre de nădejde” ale Partidului Muncitoresc Român, muncitori şi ţărani instruiţi intensiv în nou înfiinţatele şcoli serale de partid sau universităţi muncitoreşti.
Intelectualii antebelici – O. Moşescu, D. Mazilu, Al. Zamfirescu – au fost reduşi la tăcere. Viaţa culturală a urbei era întreţinută de activişti de partid, iar mulţimea de publicaţii interbelice fusese înlocuită cu „Drapelul Roşu” şi „Râmnicul Nou”.
Din faţa fostului Palat Administrativ a dispărut bustul unui lider politic liberal. Nici orologiul de altădată nu mai arăta râmnicenilor ora exactă, orbita lucarnei centrale servind ciorilor să intre în pod.
Aşadar, o fotografie decupată din realitatea crudă a „obsedantului deceniu”, un deceniu greu de înţeles şi de explicat de la depărtarea anilor care au trecut de atunci.